Trecem din război în război, din criză în criză, acesta este „noua normalitate”, „suntem în război”, așa cum am fost anunțați de șefii de stat încă din „pandemie”, și încă unul permanentizat. Covid, Rusia, Israel, în paralel cu încălzismul, digitalizarea și salvaționismul prin anularea individului. Doar într-o astfel de „normalitate” întoarsă pe dos pot fi realizabile comandamentele Forumului Economic Mondial ce presupun sărăcirea accentuată și o umanitate redusă la masă manipulabilă. Este foarte interesant cum știrile sunt cele care ne spun adevărul într-o manieră neobișnuită, dar decelabilă pentru cine s-a obișnuit deja să urmărească media la fel cum se citeau ziarele pe vremea lui Ceaușescu. Vedem deja cum presa a transformat evenimentele tragice din Israel în noua temă globală ce neapărat decide politica mondială – şi pentru aceasta chiar o decide…
Deja observăm și că practic trăim într-un regim global, în timp ce interesele locale dispar din aproape orice emisiuni și preocupări demne de a fi preluate de mainstream media. Apoi vedem acele declarații care apar în momentele esențiale, începând cu „pandemia”. Nici nu apăruseră primele cazuri de covid și ni se spunea că suntem în fața unei epidemii ce va fi nimicitoare, care va schimba cursul vieții, care va dura mult timp și care va cere multe sacrificii, căci „suntem în război”. Toate acestea s-au întâmplat, dar nu din cauza virusului, ci din cauza măsurilor anterior pregătite pentru a se realiza exact acele „profeții” sumbre. Am fost, de asemenea, bombardați cu discursul că Putin atacă Occidentul, când de fapt situația pe front este practic neschimbată de luni de zile și un război care ar fi putut – și ar fi trebuit! – evitat a fost alimentat cu uriașe cantități de arme îmbogățind industria de armament și furnizând materie primă mai tuturor conflictelor din lume, unde au ajuns transporturi mult prea slab monitorizate. O țară a fost sacrificată și sute de mii de oameni au murit pentru dorința de a slăbi Rusia. Pentru a nu șoca opinia publică, doar pierderile de partea ucraineană au fost raportate.
Ce vedem în noua criză cu vocație globală? Apărarea israeliană lasă garda jos și permite atacuri fără precedent ale Hamas. Desigur, un nou 9/11, dar nu în sensul versiunii oficiale, ci în cel de Pearl Harbour. Căci, nu-i așa, dacă după atâția ani versiunea oficială încă stă în picioare, de ce să nu folosim în continuare „false flags” pentru a face lumea să meargă în direcția dorită de lideri care nu mor pe câmpul de luptă pentru jocuri stupide de orgolii, ci îi trimit pe alții să o facă. Poate cădea și o bombă atomică și tot riscăm să fim scufundați într-un val informațional mai mare decât ciuperca nucleară care să ne spună că este ceva normal sau că vinovat nu e cel care a produs escaladarea nucleară, ci dușmanul prestabilit de clasa conducătoare. Într-una dintre primele declarații ale lui Netanyahu, acesta avertizează că „acest război va dura”. Sună cunoscut?
Pare că din 2020 încoace toate belelele peste care dă omenirea sunt neapărat globale și durează – în medie doi ani, după cum am văzut. De asemenea, vedem relatări despre masacrul bebelușilor produs de Hamas în chibuțul Kfar Aza, care par a fi la fel de reale și cu același scop ca dovada armelor de distrugere în masă prezentată de Powell la ONU. Bineînțeles, nu se vorbește decât în șoaptă despre bombardamentele asupra civililor în Gaza sau despre politica extrem de dură dusă de autoritățile israeliene în ultimii ani acolo. Toată planeta a aflat despre masacrul de la Bucea din Ucraina, despre a cărui autenticitate nu mai vorbesc, dar nu s-a vorbit despre chinurile anterioare ale rusofonilor din Donbas. E șocant că e nevoie să se creeze astfel de istorii media, când realitatea este deja cruntă și există o mulțime de victime. Este exact aceeași tactică „divide et impera” cu diabolizarea uneia dintre părți folosită, spre exemplu, la distrugerea fostei Yugoslavii. În mod ironic, tocmai politica occidentală de subminare a coeziunii sociale și, deci, a capacității de reacție la politici constrângătoare, prin creșterea imigrației, are acum un efect contrar, de a obliga autoritățile europene să adopte o poziție nuanțată față de palestinieni, în condițiile în care riscă manifestații violente acasă. Dar, desigur, aceasta nu le va convinge că ideea diluării identității naționale nu este o obsesie de extremă dreaptă.
În ultimii ani această politică de învrăjbire a căpătat dimensiuni planetare, pe măsura viselor de mărire ale elitelor acestei lumi în derivă. Până la urmă, poate că doar acesta este, ca și în „pandemie”, rostul de a încerca să vorbim public: să nu ne alăturăm vocile „celor două minute ale urii” oricare ar fi acea cauză, dacă aceasta înseamnă un cec în alb pentru trimiterea unor oameni asemenea nouă la moarte. A arăta că existăm și a ne sprijini între noi, a ne regăsi chiar și dacă aceasta se face prin șchioapele mijloace digitale, pentru că nu prea avem cum ne pune de-a curmezișul vremurilor. Miza este, însă, chiar mai mare, dacă ne uităm că propria noastră capacitate de orientare, discernământul personal, este principala țintă. Poate părea că, o dată depistată prima înșelare – „pandemia” -, identificarea celorlalte vine de la sine. Cred că am văzut cu toții că nu este astfel. Ca și în sport, e suficient ca o singură fentă să reușească pentru a rămâne în spate și a fi reduși la rolul de urmărire aproape disperată a adversarului. Fiecare dintre crizele recente a fost ca un contre-pied, adversarul se mișcă asemenea unui șarpe – căci aceasta și este -, ca un baschetbalist ce te lasă să crezi că o ia într-o direcţie doar pentru a face imediat un crossover – nu degeaba Kobe își luase porecla „Black Mamba”. Cred că această înțelegere a vremurilor și identificare a manipulării din mesajele folosite de autorităţi este, la limită, mai importantă decât priceperea rațiunilor politice care, desigur, există, dar în acest moment par secundare într-un joc mai mare, un „end game”.
Scopurile imediate ale lui Netanyahu sunt evidente – obținerea unui cec în alb pentru relansarea politicilor extrem de dure în Gaza pe care o doreşte golită de palestinieni și, în paralel, recâștigarea sprijinului intern prin efectul de coeziune dat de războiul împotriva Hamas, recunoscută drept organizație teroristă și, deci, față de care orice acțiune este justificată. Acțiunea Hamas poate fi și ea explicată prin dorința de a tăia maioneza îmbunătățirii relațiilor Israelului cu unele dintre țările arabe, Arabia Saudită, în special. Amândouă aceste explicații ar pune în evidență cinismul acțiunilor politice ale celor două părți, care acceptă sacrificii umane considerabile. Dar a privi doar astfel ar echivala cu a privi totalitarismul pandemic numai prin prisma câștigurilor companiilor producătoare de vaccinuri, a transferului bogăției prin forțarea întregii economii să treacă în digital și în delivery, a pauperizării clasei de mijloc și a controlului populației; respectiv a vedea imperialismul lui Putin, îmbogățirea producătorilor de armament, slăbirea Rusiei și sabotarea de către americani a relației de interdependență UE-Rusia ca singure explicații ale războiului din Ucraina. În aerul apocaliptic post-pandemic rarefiat, putem vedea, însă, diferitele niveluri pe care se joacă un șah tridimensional.
Intenția nu e de a specula și a crea teorii despre Armagheddon, ci de a arăta care sunt așteptările religioase, cu o puternică componentă eshatologică aproape la fiecare dintre actori. Ateismul iluminist intră și el aici, fiind tot o formă de credință, mai ales dacă îl privim prin prisma păgânismului masonic ce l-a popularizat.
În Israel, harta conflictului se suprapune mai mult decât în Ucraina cu cea a confruntării politice globale și … să îndrăznim să o spunem, cu cea eshatologică. Din punct de vedere politic, mai multe dintre forțele care nu au intrat în joc în Ucraina sunt direct interesate de Orientul Mijlociu. Deja toate liniile zonelor controlate de Occident sunt împinse în Africa de către China și Rusia. În mod interesant, Franța este dată afară din Niger și Mali, dar americanii găsesc un compromis pentru a rămâne. Cât privește organizația Hamas, aceasta este în bună măsură controlată de Iran, iar recent relațiile Iranului cu SUA s-au îmbunătățit – în Irakul controlat de șiiți pro-iranieni, americanii au reprezentanți în ministerul de interne și participă la reforma poliției; SUA au eliberat în septembrie fonduri de 6 miliarde în favoarea Iranului în schimbul eliberării a cinci prizonieri americani; nu mai vorbim de armele lăsate prin Afganistan și ajunse la Iran sau chiar de originea Hamas, creat ca instrument de presiune asupra Fatah, în linie cu alte extremisme musulmane sprijinite de către SUA atunci când le serveau interesele. Dar iată că liniile noii politici ample a SUA în regiune, cu apropierea țărilor arabe și a Israelului, devin secundare când un alt nivel al jocului intră în discuție. E adevărat, SUA au jucat continuu la două capete – distrugere și reconstrucție – și nu e imposibil să vedem ca escaladare a situației actuale lovirea instalațiilor nucleare ale Iranului, pe care demult le vizează.
Desigur că referirea la eshatologie riscă să fie o forțare, dar vedem din 2020 că „vremurile din urmă” au parcă alt aspect decât cel la care ne așteptam. Câtă vreme avem încă răgazul și libertatea interioară să observăm, răul are ceva din teatrul organizat de vrăjitorul din Oz, Kubrick îl întâlnește pe Kusturica, Nietzsche scrie cu pana lui Caragiale. O dată văzut gol, împăratul e caraghios. Din păcate, nu aceasta este ceea ce simt israelienii și palestinienii ce cad victime inocente, sau ucrainenii și rușii, iar cu riscul globalizării suferinței răul va intra peste noi în case ca în Guernica lui Picasso. Diavolul jucat de Al Pacino în «Devil’s advocate» spune că unul dintre atuurile sale este că oamenii se lasă înșelați când îl văd aparent pricăjit. Aceeași este și ispita lui Stavroghin, este jignit că demonii care-l încearcă sunt prea neînsemnați.
Cum „politica actuală nu poate fi înțeleasă fără a înțelege religia” („religie” în cel mai general sens, cum am spus), referirea la originea conflictului actual este esențială. Multe din acțiunile recente din politica internațională nu pot fi explicate fără o referire la rațiuni externe politicii, căci unele dintre acțiuni, luate în sine, par pur și simplu sinucigașe – Ucraina hotărându-se să riște un război cu Rusia pentru a intra în NATO, țările europene acceptând înțărcarea de la gazul rusesc cu prețul prăbușirii economice, politicile verzi ce duc la contractarea masivă a economiilor naționale fără a exista efecte notabile asupra mediului ci din contră, aplicarea (temporară) a unui regim de apartheid de tip chinezesc pe bază de „vaccin” experimental în blocul politic cel mai angajat în promovarea drepturilor omului, Hamas atacând furibund Israelul cu consecința evidentă a invadării Fâșiei Gaza etc. Nimic din toate acestea nu are pare a avea sens privit din perspectiva tradiționalei table de șah geopolitic.
Făcând un pas în spate, avem impresia că parcă pământul se crapă ca atunci când veverița idioată vrea să înfigă ghinda în stratul de gheață din filmul «Ice Age», iar falia se adâncește rapid ducând la formarea continentelor. Aceasta este activitatea complet dementă și lipsită de orice empatie a elitelor de azi ce parcă au ieșit din Dr. Strangelove al lui Kubrick. Avem o falie internă și una externă, dar ambele despart aceleași categorii de populație, în final: lumea „civilizată” care înțelege necesitatea controlului și a securității, pe de o parte, și „mahalaua ineptă”, „barbarii” care nu pricep să se supună fără crâcnire stăpânului, pe de cealaltă. Iar oameni sunt vârâți de multe ori cu forța într-una din cele două tabere: vaccinații au primit acces în societate pe când nevaccinații necurați nu; israelienii chiar au suportat deja de două ori tratamentul, mai întâi au fost vaccinați în masă, după care au fost împinși la război împotriva „animalelor” pe care le asupresc deja; ucrainenii au fost trimiți să lupte împotriva conaționalilor rusofoni și știm că „proiectul de țară” pentru partea de Ucraină ce a rămas în afara controlului rus este de a se crea un stat de tip Israel – vedem cât de potrivit este modelul. Așa că ținta, în final, este cetățeanul care nu vrea război cu seamănul, care nu-și dorește să fie manipulat de putere și care este diabolizat pentru această alegere intern și extern.
Iar separarea pe falia produsă de Scrat – imaginea idiotului care produce sfârșitul acelei lumi este mult prea grăitoare pentru a renunța la ea – cel mai probabil va include și promovarea unei credințe „corecte politic”, pentru care se zbat de la papă cu al său balet în jurul căsătoriei homosexuale, la ai noștri intelectuali papistași care s-au încurcat în calendar. Pun în comentarii „înălțătorul” clip promovat la al 7-lea Congres al liderilor religiilor mondiale și tradiționale care a avut loc la Astana pe 14-15 septembrie 2022 și la care a participat și papa; cred că oricine poate înțelege simbolic un mesaj are tot ce-i trebuie pentru a se lămuri. Bine, oraşul Astana în sine este o declarație, cu multitudinea de simboluri masonice, modele geometrice care arată ca steaua lui David, centrul de divertisment Khan Shatyr asociat cu un cort biblic, oul de aur pe vârful Bayterek asemenea altarului soarelui, sau Palatul Păcii și Reconcilierii în formă de piramidă. Dar am sărit prea mult în față. Dincolo de Regatul Khazar și trecerea legendară a conducerii sale la iudaism în secolul VIII, există și o legătură mai recentă și concretă între utopia viitorului schițată arhitectonic la Astana și conflictul actual din Israel.
În povestea masonică, legendarul erou și arhitect Hiram Abiff a înființat frăția în timpul construcției Templului Regelui Solomon din Ierusalim. Templul lui Solomon este laitmotivul central al francmasoneriei – o amintire emblematică a ceea ce a fost pierdut și speranța pentru ceea ce poate fi recuperat. Ceremonialurile masonice conferă o semnificație spirituală construcției Templului și includ ritualul în care candidatul transformă metaforic „piatra brută” (omul, într-o stare ignorantă, necizelată) într-o „construcție perfectă”, care reprezintă „intelectul iluminat, controlul pasiunilor și viața purificată”. Deja vedem aici cum Templul lui Solomon, pe al cărui loc se află azi inclusiv moscheea Al Aqsa ce joacă un rol important în declanșarea atacului furibund al Hamas de acum, are o semnificație crucială și eshatologică nu numai pentru evrei, ci și pentru una dintre ideologiile care au stat la baza reașezării lumii după revoluțiile iluministe și, mai cu seamă, după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Israelul este în același timp un popor al Cărții și un stat creat după cel de-Al Doilea Război Mondial în virtutea principiului statalității și suveranității dezvoltat în iluminism. Poporul evreu este definit în același timp de credință și de doctrina statală dezvoltată pentru a supraviețui politic ca reinserție într-o lume arabă – majoritar musulmană, dar nu numai. Iar cele două dimensiuni se întrepătrund – stăpânirea asupra Ierusalimului are o dimensiune eshatologică și una politică, foarte greu de discernut. Prezentul conflict a pornit, aparent cel puțin, de la rugăciunile făcute de evrei pe locul moscheii Al Aqsa, ce au inclus sunatul din șofar și stropirea cu sânge de vițică roșie, la fel de mult pe cât a plecat de la suferințele îndurate în ultimii ani de palestinienii din Gaza supuși unui regim penitenciar. Rabini, șefi ai asociațiilor de așezări evreiești și lectori universitari s-au numărat printre cele 832 de persoane care au venit în complexul moscheii Al Aqsa joi, în timpul sărbătorii evreiești de Sukkot, pentru a oficia aceste slujbe religioase. Zona din jurul moscheii este cunoscută de musulmani ca Haram al-Sharif și este al treilea loc cel mai sfânt pentru islam după Mecca și Medina. Pentru evrei, este Muntele Templului și este venerat ca locul unde se află Templul lui Solomon. Evreilor nu li se permite să se roage în interiorul complexului Al Aqsa. Hamas a numit acțiunea sa care a urmat Operațiunea Potopul Al-Aqsa.
Revenim puțin la importanța Templului lui Solomon pentru evrei astăzi. Cea mai cunoscută rugăciune pentru statul Israel descrie înființarea statului Israel drept „zorii măntuirii”. Profetul Daniel este interpretat în mod constant ca stabilind o legătură directă între reconstruirea templului și venirea lui Mesia, care este așteptat cu sporită nerăbdare de către evrei. Credința într-un mesia, o persoană care va răscumpăra poporul evreu, va reconstrui Templul din Ierusalim, va învia morții și va deschide o eră a păcii perfecte este atotprezentă în gândirea evreiască de peste două milenii și a fost relansată o dată cu crearea statului Israel. Maimonide descria era mesianică drept un timp în care regalitatea dinastiei Davidice va fi restaurată, poporul evreu va fi adunat înapoi în Țara lui Israel din colțurile îndepărtate ale pământului, Templul va fi reconstruit, iar practica sacrificiului animalelor va fi fost restaurată. E ușor de discernut, privind această enumerare, cât de aproape se simt de acele vremuri și cu câtă ardoare își doresc să vină. Deja mai mulți rabini renumiți au afirmat că Mesia s-a născut deja, Șaim Kanievski, de exemplu, spunând că s-a născut în 2018. Rabinul Hillel Weiss a spus că crede că decizia lui Trump cu privire la mutarea ambasadei la Ierusalim a fost prima etapă pentru sosirea sfârșitului vremurilor, iar rabinul Pinchas Winston a susținut că tensiunile continue dintre Iran și Israel pregătesc venirea lui Mesia.
Sotah 9:15 (Talmud): „În vremurile apropierii lui Mesia, obrăznicia va crește și dificultățile mari se vor acumula. Deși vița își va da roadele, vinul va fi totuși scump. Și monarhia se va întoarce la erezie și nu va fi nimeni care să dea mustrări despre aceasta. Locul de întâlnire al Înțelepților va deveni un loc de promiscuitate, Galileea va fi distrusă, iar Gavlanul va fi pustiu, iar oamenii de la graniță vor merge din oraș în oraș pentru a căuta milă, dar nu vor găsi milă. Și înțelepciunea cărturarilor va putrezi, oamenii care se tem de păcat vor fi priviți cu dezgust, iar adevărul va lipsi. Tinerii vor face de rușine fața bătrânilor, bătrânii vor fi trași la răspundere de către copii. Relațiile normale de familie vor fi distruse: fiul își va face de rușine tatăl; fiica se va ridica împotriva mamei sale, nora împotriva soacrei sale. Dușmanii unui om vor fi membrii casei sale. Fața generației va fi precum chipul unui câine; fiul nu se va mai rușina înaintea tatălui său”. Dar deși vom privi aceleași semne și le vom recunoaște, evreii vor aștepta un Mesia cu chip de conducător politic despre care noi știm că va fi antihrist.
Contraatacul Israelului nu a fost numai împotriva agresorilor direcți, ci și împotriva Libanului și chiar a Damascului, ceea ce are semnificații multiple – de descurajare (deși pare mai mult o încercare disperată de restabilire a imaginii de invincibilitate), de reducere a capacității aliaților Hamas de a interveni (cu riscul creării unui val de nemulțumire cu potențial distructiv pentru Israel), dar și o acțiune mistică de lovire a celor care s-ar împotrivi viziunii eshatologice evreiești. Mai mult, Netanyahu include în discursul public o importantă componentă apocaliptică, căci atunci când crezi că participi la un război cosmic între bine și rău (nedistingând între războiul nevăzut și cel real, căci Mesia trebuie să fie salvatorul politic), imperativele morale obișnuite nu se mai aplică, orice palestinian este un terorist, nu mai există „civili”. Evident, de partea cealaltă percepția este asemănătoare. În viziunea tuturor celor implicați, apocalipsa este geopolitică. Israelul crede că arabii îl văduvesc de accesul la Templul lui Solomon care este o precondiție pentru apariția mesiei, iar arabii se simt atacați de către cei cu care Mahdi va purta lupta finală.
Milenarismul islamic, de asemenea, se dezvoltă, capătă tracțiune și evoluează – și este îmbrățișat atât de mișcările radicale sunite, cât și de cele șiite: Statul Islamic, pe de o parte, și Hezbollah, pe de altă parte. Potențialul unor astfel de viziuni milenariste politizate de a metastaza și de a exploda într-un conflict de proporții este considerabil, iar Al Aqsa este punctul nevralgic acum, după ce capul de afiș a fost mai mulți ani Statul islamic.
În mod interesant, sunniții nu au manifestat un interes serios față de viziunea eshatologică până la înflorirea mișcărilor radicale sponsorizate de multe ori de SUA și folosite ca berbece în regiuni de interes. Ani de zile, Al Qaeda a invocat predicții apocaliptice în mesajele sale de consum intern și extern, prin utilizarea numelui Khorasan, o regiune care include o parte din Iran, Asia Centrală și Afganistan și din care, se profețește, mântuitorul Mahdi va apărea alături de o armată purtând steaguri negre. ISIS, la rândul său, a evocat mult mai mult și în mod explicit tradiția apocaliptică, atât prin acțiuni, cât și prin cuvinte-cheie, capturând, de exemplu, orașul Dabiq, un posibil loc de desfășurare a bătăliei finale apocaliptice, Armagheddonul în variantă musulmană. Mai mult, și-a declarat intenția de a cuceri Constantinopolul, în conformitate cu profețiile. Un război sunni-șiia anunță, de asemenea, apocalipsa islamică. Înfruntarea sunni-șiia (Hezbollah) din Siria a fost, pentru ei, un semn al vremurilor de pe urmă. Scrierile lui Abu Musab al Suri au popularizat o viziune apocaliptică a islamului în rândul credincioșilor obișnuiți, nu doar al luptătorilor Al-Qaeda. Zarqawi dădea comunicate ce explicau în ce fel acțiunile lui îndeplineau profețiile lui Suri.
Scopul declarant al Statului Islamic era de a „purifica” lumea și a crea o epocă nouă, în care toată lumea să îmbrățișeze islamul. Această „purificare” prin sângele „necredincioșilor” se regăsește atât în milenarismele religioase, cât și în credințele atee – crearea „noului om” de către comunism.
Șiismul, la rândul său, este în mod tradițional pătruns de fiorul eshatologic, milenarismul șiit inspirând multe grupări radicale. „Mahdismul” este des întâlnit, de la șiiții de sub Saddam Hussein la ayatollahul Khomeini și Hezbollah (fără a include, însă, Frăția musulmană).
Întrepătrunderea dintre islamism și iudeo-creștinism în privința descrierii „vremurilor din urmă” este evidentă. În condițiile în care Coranul nu vorbește despre ele, acestea au fost detaliate ulterior și au fost influențate de iudeo-creștinism. Au fost dezvoltate în timp, detaliile fiind recunoscute ca provenind din surse iudeo-creștine chiar de către savanții islamici. Mai mult, atât pentru suniți, cât mai ales pentru șiiți, rolul lui Mahdi este, parțial, de a pune capăt dezbinării comunității musulmane și de a pregăti a doua venire a lui Iisus Hristos, care este profet în islam. Antihrist va apărea și va călători la Ierusalim și o figură mesianică (în unele cazuri Iisus și, în altele, Mahdi) va veni pe pământ, îl va ucide pe antihrist și va converti masele la islam.
Evident, islamismul presupune o conspirație evreiască la nivel mondial împotriva musulmanilor, iar America este, de asemenea, înțeleasă în acest context ca fiind instrumentul mai mult sau mai puțin asumat al Israelului.
Ca și în iudaism și creștinism, există și în islamism indicii care nu fac trimitere la evenimente politice, ci la degradarea ființei umane pe măsură ce se apropie vremurile de pe urmă. Însă se poate vedea, ca și în cazul self-fulfilling prophecies ce ne împing către o dorință de control mai mult sau mai puțin global în fața milenarismului woke și green, că și în islamism nu se așteaptă ca semnele profețite să se împlinească, ci sunt produse în mod activ și, în cazul islamului, acestea iau inclusiv forma violenței extreme. Nu este exclus ca şi Israelul să acţioneze cu aceeaşi intenţie de grăbire a timpului. Așa cum remarca Robert Lifton, grupurile „apocaliptice” distrug lumea pentru a o salva. Poate mai corect ar fi fost să spună „milenariste”. Ar fi de înțeles aici acele grupuri care au proiectul de preluare a puterii și, pentru a-și explica în fața oamenilor acțiunile radicale și imposibil de justificat prin morala de obște, se proiectează drept singura forță salvatoare în fața unei catastrofe iminente, la producerea căreia de altfel contribuie direct. Aproape că e secundar dacă acele grupuri chiar cred în iminenta apocalipsă. Evident, această atitudine este radical diferită de grija la care ne cheamă Hristos de a citi semnele vremurilor, adică a descifra inclusiv aceste false profeții ai căror beneficiari direcți sunt chiar „profeții”. Iar suprapunerea acestora cu profețiile autentice riscă să producă cea mai mare confuzie – „apocalipsa” climatică se suprapune cu semnele biblice, dar mai ales venirea lui Mesia iudaic și a lui Mahdi suprapusă apocalipsei Sfântului Ioan. Ca și evreii, musulmanii știu că sfârșitul va veni când Ummah, lumea, va fi stricată dincolo de putința reparării, iar răul din lume va fi devenit ireversibil doar prin puterea umanității. De aceea, sentimentul sfârșitului este pentru toți accentuat atât de către deteriorarea lumii, cât și de către evoluțiile politice din epicentrul care este Ierusalimul.
Într-un sondaj Pew din 2012, în majoritatea țărilor chestionate din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia de Sud, jumătate sau mai mulți dintre musulmani credeau deja că vor fi martori personali ai apariției lui Mahdi. Această așteptare era cea mai ridicată în Afganistan (83%), urmată de Irak (72%), Tunisia (67%) și Malaezia (62%). Din punct de vedere istoric, narațiunile despre apocalipsă au ocupat până recent un rol relativ marginal în islamul sunnit, spre deosebire de șiism. Pentru sunniți, Mahdi nu avenit încă, însă pentru majoritatea șiiților el s-a născut deja, acum este ascuns și se va dezvălui în curând.
Mai merită remarcat și că mesianismul american este și el la un maximum al fervorii sale religioase, delir accentuat de chiar intrarea imperiului în declin. Nu ar fi de mirare ca SUA să creadă că pot fi brokerii care să controleze și această înfruntare istorică a cărei așteptare crește, dar care va mătura îngrozitor de multe vieți nevinovate în cale când se va produce, dincolo de ce se întâmplă acum în Ucraina și Israel.
Aceasta este tulburătoarea așteptare împărtășită de mai toate părțile care se simt vizate de recenta escaladare brutală a violențelor în Israel și Gaza, de la SUA la Turcia, Iran și Rusia, și care iese la suprafață prin țesăturile politice ce includ China.
Autor: Marian Serafim