Demolarea marilor partide politice postdecembriste / postcomuniste – PSD și PNL (PDL) – a intrat în ultima fază. Aceste partide au ajuns în situația cea mai delicată: deranjează mai mult decât servesc. Pe cine? Pe cei care – entități statale sau parastatale – sunt interesați de dominarea României, în contextul luptei pentru controlul spațiului european.
De ce nu mai pot servi? Pentru că și-au epuizat creditul social. Nici măcar cei care mai votează pentru ele nu mai cred în ele. Compromise (pe drept sau pe nedrept), nu mai au nici o posibilitate rezonabilă de a reface legătura de încredere între ele și societate – sau cel puțin dintre ele și masa critică a populației. Asemenea partide nu mai sunt ascultate și urmate. Pe cale de consecință, ele nu mai pot acționa ca o curea de transmisie eficientă între locuitorii cvasicoloniei românești și stăpânii acesteia. De aceea sunt inutile.
De ce încă mai deranjează? Din trei motive.
În primul rând, pentru că în suprastructurile partidelor respective (în special în PSD) a supraviețuit un număr încă mare de lideri profesioniști (fie ei și proveniți din structuri oculte constituind „factorul intern” al rezistenței naționale) care, cu toate jurămintele de vasalitate, pot întoarce oricând armele împotriva „puterilor suzerane”. Aceasta chiar în ciuda masivelor epurări la care a fost supusă clasa politică în ultimii ani, operate prin intervenția „industriei anticorupției” cu instrumentarul său justițiar-populist. Dimpotrivă, cu cât mai mulți lideri naționali „globalizați” au fost sacrificați pe altarul globalismului, cu atât mai mult s-a născut în ei disponibilitatea unirii într-un front național antiglobalist.
În al doilea rând, pentru că partidele în discuție au o infrastructură politică formată din așa-numitele baronate locale, care au interese adverse agendelor globale și care s-au dovedit practic imposibil de controlat. Acești oligarhi locali pot sili oricând conducerile centrale la promovarea unei politici naționale.
În al treilea rând, pentru că aceleași partide dispun de un electorat captiv încă substanțial care, fiindu-le fidel, totodată presează continuu asupra lor împingându-le instinctiv în direcția interesului național. În orice moment zăgazurile puse la vârf împotriva unei asemenea presiuni a bazei pot ceda. Și atunci „rătăcirea din urmă va fi mai rea decât cea dintâi”.
Să îți asumi riscul unei redeșteptări naționale forțate a unor partide incapabile să gestioneze sentimentele populare, este inacceptabil pentru orice operator politic interesat în controlul hegemonic al României. Iată de ce PSD și PNL (PDL) trebuie distruse rapid.
Democrația – inclusiv cea formală – cere însă prezența pe scena publică a unor partide care chipurile să se întreacă între ele și să coaguleze masa în jurul unor iluzii alternative. Oamenilor trebuie să li se dea sentimentul că pot alege, precum și cel că își pot schimba alegerea atunci când constată că ceea ce au ales nu le place. Iată de ce, în paralel cu executarea partidelor curentului principal, au fost scoase pe piață tot felul de partidulețe al căror apel popular se supune testului.
Pentru a fi „sigure” asemenea partide nu trebuie să aibă, însă, o legătură directă și intimă cu populația. Aceasta le-ar putea da impulsul și forța pentru a promova, la un moment dat, o politică autonomă. De aceea, ele trebuie să fie partide de lider. Nici de cadre (întrucât nu li se cere să performeze în aplicarea unei agende proprii), nici de mase (întrucât puterea celor fără de putere este periculoasă, fiind imprevizibilă), ci de lider. Poporul votează pentru că îl inspiră liderul prin carisma lui. Un lider care se adresează inimii iar nu minții. Când inima obosește sau o ia razna, omori liderul și dispare partidul; pentru ca alt partid, cu liderul său, apărut ca un deus ex machina, să îi ia locul. Simplu, sigur și eficient!
Este ceea ce vedem, fără a înțelege prea bine, de câțiva ani încoace. Tot felul de formațiuni care apar de nicăieri, propulsate de forțe nevăzute, pentru a fi lăsate la fel de repede să cadă de îndată ce se constată că nu au o capacitate suficientă de coagulare a emoțiilor populare. De când televiziunile „independente” s-au înecat în propria paranoie, iar organizațiile „societății în uniforme civile” s-au deconspirat ca agenți ai unor interese străine, pierzându-și cu toate capacitatea de fi rampe de lansare pentru asemenea actori politici, s-a trecut (sau poate revenit) la metoda moșirii liderilor în stradă; adică pe „maidan”. Maidanizarea României înseamnă plămădirea unor lideri de ipsos prin efectul crizelor de isterie provocată, a unor „moașe” tinere, frumoase și libere (de rațiune). Pe trunchiul acestora se construiesc partide de mucava.
O problemă majoră a celor care pun la cale asemenea strategii este însă birocratizarea lor și, într-o anumită măsură, militarizarea. Or, nici birocraților nici militarilor nu le plac interlocutorii cu prea multă personalitate sau cu înclinații către fanatism. De aceea, partide precum PMP (dependent de personalitatea hiperdominantă și conflictuală a lui Traian Băsescu) sau M10 (excrescență a dogmatismului malefic al Monicăi Macovei) sunt sabotate, respectiv lăsate fără oxigen.
Distrugerea liderilor carismatici lasă însă întreaga strategie fără ingredientul esențial. Cum să faci ca un partid de lider să existe și să performeze fără un lider atrăgător? Din această dilemă „păpușarii” mai mult sau mai puțin globali nu au cum ieși. Pe cozile de topor nu se poate conta la infinit căci cel care a trădat va mai trăda.
Oricum, până una, alta, devine limpede că ceea ce ni se va propune va fi un partid național-populist, pornindu-se de la ideea că pe principiul acțiunii-reacțiunii, după ce, seduși de promisiunea sindicalizării necazurilor și redistribuției profiturilor, au înghițit globalizarea cu polonicul, românii, ajunși a se alege cu internaționalizarea resurselor lor și naționalizarea pierderilor celorlalți, vor recula către naționalism. Vom avea, deci, un partid naționalist de stânga și unul naționalist de dreapta; unul național-egalitarist iar altul național-corporatist, dar ambele autoritariste. Într-un cuvânt, fasciste.
Cine sunt însă cei care planifică astfel viitorul României? Acestei întrebări vom încerca să îi răspundem într-un episod viitor al acestei analize.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin