Unul dintre motivele pentru care există îndoieli faţă de moneda euro şi UE este că, din primăvara lui 2010, liderii europeni s-au grăbit să treacă de la un summit pe problema crizei la un altul, de fiecare dată concepând soluţii nesatisfăcătoare şi tardive. Liderii europeni nu şi-au scos la bătaie tot arsenalul de arme politice şi economice. Dimpotrivă, în loc să îmblânzească pieţele financiare, aşa cum intenţionau cândva, liderii europeni sunt asediaţi de ele.
N-ar trebui să ne surprindă că, o dată cu provincialismul guvernelor naţionale, care nu acţionează împreună, pieţele fi-nanciare folosesc ceea ce co-mu-niştii numeau „tactica salamului”, al cărei scop este să ciopârţească Uniunea, atacând ţările membre una câte una. Parlamentul European şi Comisia Europeană au fost lăsate pe tuşă pentru un nou model de management pentru Europa: Germania ia deciziile, Franţa organizează conferinţele de presă, iar restul dau din cap a aprobare (cu excepţia britanicilor, care au ales să se izoleze încă o dată).
Această structură de management nu este legitimată în mod democratic şi nici justificată de performanţele ei (pare să fie formată din simplele reacţii la presiunea pieţelor financiare). De altfel, unii estimează că, până în 2050, Europa va furniza numai 10% din produsul intern brut al lumii şi va avea numai 7% din populaţia lumii. Până atunci, nici măcar economia Germaniei nu va deveni semnificativă la nivel global, să nu mai vorbim de alte economii europene.
Chiar şi în 2012, când se prognozează ca economia mondială să crească numai cu 2,5%, lupta pentru felii din plăcinta globală va deveni mult mai aprigă. Europa luptă pentru supravieţuirea economică, dar nu pare s-o ştie.
Aşadar, încercăm noi, europenii, să rămânem relevanţi în secolul XXI, adică să ne întărim poziţia? Suntem pregătiţi să trecem printr-un declin dureros, provocat de conflictele noastre naţionaliste şi de faptul că ne complacem în situaţia asta?
Eu pledez pentru o Europă puternică şi care acceptă provocările unei lumi într-o continuă schimbare. Avem nevoie de un nou contract între statele europene, între generaţii şi clase sociale, care presupune alegeri dificile. Trebuie să spunem un adio amar egoismului naţional, intereselor proprii, trucurilor murdare şi siguranţei că noi ştim cel mai bine ce trebuie făcut. Dacă Europa vrea ca lucrurile să rămână aşa cum sunt, este nevoie de schimbări radicale.
Mai întâi, Uniunea Europeană trebuie să devină o adevărată democraţie, cu un preşedinte ales în mod direct şi un parlament puternic, dacă vrem ca deciziile paneuropene să fie pe deplin legitime. Tratatul fiscal asupra căruia membrii Uniunii au convenit în decembrie 2011 (cu excepţia Marii Britanii şi a Cehiei) nu poate fi lăsat numai în spinarea birocraţilor. Popoarele europene, adevăratele suverane, trebuie să obţină dreptul de a lua deciziile asupra politicilor europene prin alegeri.
În al doilea rând, trebuie să micşorăm decalajul dintre venituri. Diferenţa din ce în ce mai mare dintre cei bogaţi şi cei săraci, stagnarea salariilor reale şi disparităţile la nivel regional în privinţa locurilor de muncă sunt inacceptabile din punct de vedere moral şi contraproductive din punct de vedere economic. Inegalitatea veniturilor din ţările membre determină o distribuţie greşită a puterii de care economia are nevoie disperată pentru creştere şi angajări.
În cele din urmă, statul social are nevoie de reformare. Astăzi, Uniunea Europeană alocă o mare parte din banii publici pentru pensii şi îngrijirea bătrânilor, în timp ce educaţia este subfinanţată. Un stat social care să-şi concentreze atenţia numai asupra bătrânilor şi care să nu ofere suficiente oportunităţi generaţiilor mai tinere nu este sustenabil. Mai mult, inegalităţile create de privilegii – cum ar fi modul de calculare a pensiilor din sectorul public şi avantajele discreţionare faţă de grupurile de interese – trebuie să fie corectate.
Pentru a face aceste schimbări, suprataxarea bogăţiei şi a capitalului este inevitabilă. De asemenea, aceste venituri suplimentare din taxe ar îmbunătăţi finanţele publice ale Europei şi nu ar împiedica nevoia de reformare a statului social. Mai degrabă ar uşura tranziţia către forme mai eficiente de protecţie socială. De asemenea, este o greşeală să credem că măsurile de austeritate – până acum, principala preocupare a liderilor europeni – vor consolida finanţele publice. Europa este la un pas de recesiune. Guvernele ar trebui să restricţioneze cheltuielile în acele sectoare în care tăierile nu ar face ca economia să se contracte. De asemenea, ar trebui să crească taxele celor care nu ar reduce consumul, investiţiile şi locurile de muncă nici chiar cu tăieri.
Este nevoie de un „Plan Marshall european”, care să asi-gure investiţiile în infrastructură, energie regenerabilă şi energie eficientă. O astfel de iniţiativă nu numai că ar fi privită cu ochi buni, dar ar şi reduce deficitele curente (pentru că importurile costisitoare de petrol ar scădea). Finanţele publice ar fi consolidate prin creştere, nu prin austeritate.
Banca Centrală Europeană trebuie să se adapteze la noile reguli ale tratatului fiscal. Trebuie să reducem vulnerabilitatea guvernelor naţionale în faţa pieţelor financiare şi a dobânzilor exagerate la împrumuturi. Numai Banca Centrală, preluând hăţurile, poate pune punct scurgerilor de capital din zona euro şi restabili încrederea în capacitatea Europei de a-şi rezolva problemele.
Europa nu mai are timp. Instituţiile europene trebuie să-şi manifeste creativitatea din plin – gândirea convenţională nu va fi suficientă pentru a salva Uniunea Europeană. Numai când UE va reveni pe linia de plutire vom putea să ne înhămăm pe drumul unui nou tratat pentru o nouă Europă.
ALFRED GUSENBAUER A FOST CANCELAR FEDERAL AL AUSTRIEI ÎNTRE 2007 ŞI 2008.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2012. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
Autor: ALFRED GUSENBAUER
Sursa: Romania Libera