Tot felul de pițifelnici, geo-strategi second hand, încearcă să ne explice de ce Statele Unite ale Americii continuă să ne facă să visăm. Efortul mi se pare un pic forţat, în sensul că argumentele sunt neconvingătoare. Nu poţi spune: “nimeni în lume nu visează să fie chinez sau rus, toţi visează să fie americani”. E discutabil. Lumea este oportunistă, şi dacă e nevoie, îi va iubi şi pe ruşi, şi pe chinezi la fel de “mult” pe cât îi iubesc acum pe americani. Experienţa învăţatului limbii ruse cântând e un bun câştigat!
SUA ar trebui să fie mulţumite dacă, prin ceea ce a ales, vor dovedi că au capacitatea de a ne mai oferi motive pentru a fi respectate. Încrederea în capacitatea lor de a fi liderul lumii libere a fost puternic zdruncinată de cei opt ani de guvernare neo-conservatoare. Forţele care l-au adus la putere pe George W.Bush au suferit, prin alegerea lui Barack Obama, în 2008, o înfrângere, fără ca asta să însemne prea mult pentru capacitatea lor de a face rău, de a impune lumii agenda lor. Și au reușit să-l întoarcă din drum pe Obamez.
Barack Obama a devenit repede conştient de limitele acţiunii sale. Şi Clinton a venit la putere, în 1993, cu un puternic program de stânga, şi a sfârşit al doilea mandat ca un neo-conservator. Acelaşi lucru s-a întâmpla şi cu el. Numai că Obama a căzut, îi place sau nu, de mult mai de sus, iar deziluziile provocate celor care au crezut sincer în el au fost mult mai mari. Iar visul li s-a transformat într-un soi de coşmar.
Despre Trump, ce să mai vorbim? E suficient să pomenim de prețul pe care îl plătim pentru șapca aia chinezească de doi dolari, făcută în China. Și umilințele la care ne supune un ambasador de coșmar!
Pe mine America nu mă mai face de mult să visez, şi nici nu-mi fac mari iluzii în legătură cu Trump. N-a înțeles nimic din ăștia patru ani de mandat. Și nici nu dă semne că poate oferi un nou suflu posibilului nou mandat. Cât despre alegerea lui Joe Biden nu pot spune decât “Doamne fereşte!”. Pe voi vă face să visaţi America? Şi dacă da, de ce?
PS: am găsit pe blogul meu un text despre vizita în România a lui Joe Biden, din octombrie 2009, pe care îl republic. E interesant de văzut de mult NU s-au schimbat lucrurile în relația noastră cu hegemonul, că parteneriat strategic nu e.
”Vizita lui Joe Biden în România nu înseamnă mare lucru. E un soi de premiu de consolare pentru nişte aliaţi băşicaţi, noi, care au fost lăsaţi cu chiloţii în vine, după ce SUA au decis să anuleze un angajament mai vechi, acela de a instala elemente ale scutului anti-rachetă în Europa de Est. Ce nu prea ştiu “analiştii” noştri e că vicepreşedintele american nu este al doilea om în stat, acesta fiind Secretarul de Stat, în cazul nostru scorpia de madam Clinton. De altfel, până nu dă colţul preşedintele, Doamne fereşte, vicepreşedintele SUA este un soi de spanac decorativ. Trimis să pună balsam pe rană unor aliaţi nesemnificativi din prin cine ştie ce colţ mizerabil al Imperiului.
Şi atunci, ce ar fi de comentat în nişte declaraţii de complezenţă? Care nu spun nimic nou. Se bate apa în piuă cu tot felul de conducte mirobolante, despre care toţi ştiu că nu se pot face dacă nu vor ruşii, despre un parteneriat strategic care este ridicol, pentru că nu e nici parteneriat, nici strategie, despre cât de mare semn de democraţie este dementa noastră bălăcăreală politică şi despre alte nimicuri.
Nici chestia aia cu scutul antirachetă nu-i vreo pleaşcă pentru noi. Cel mult putem oferi un port de refugiu şi de aprovizionare pentru distrugătoarele din clasa Aegis, care au un soi de “Patriot” ambarcat, ce poate detecta şi eventual doborâ rachete cu rază scurtă de acţiune.
Dacă ne f…a grija de siguranţa noastră, poate ne dădea prin minte să sprijinim eforturile Administraţiei Obama de a relansa procesul de dezarmare nucleară şi de reducere a vectorilor de ducere la ţintă. Sau pe acelea de normalizare a relaţiilor cu Rusia. Sau de aducere la gânduri mai bune a Iranului şi de punere sub control a programului său de îmbogăţire a uraniului. Sau despre Orientul Mijlociu. dar aşa e când ai un neica-nimeni ministru de externe.
Dar ce-i mai grav este că nu s-a vorbit, cel puţin public, nimic despre ridicarea vizelor. Care subiect anulează vorbăria despre “bunele relaţii româno-americane”.
Bun, una peste alta, nimicul nu poate fi analizat. Să trecem la ceva mai serios.
Autor: Constantin Gheorghe