În Statele Unite, atinse până acum de două uragane de o forţă şi o amploare nemaivăzute de zeci de ani, procurorul Robert Mueller, fost director al FBI (2001-2013), şi comisia sa specială de investigaţie continuă să ancheteze amestecul Rusiei în alegerile americane din 2016. Hegemonul se face de râs zi de zi în toată presa mondială din propria sa voinţă. Chiar dacă Putin l-ar fi pus cu mâna la Casa Albă pe Donald Trump (ipoteză ridicolă !), lucrul ar fi trebuit ascuns, şi nu expandat pentru a justifica eşecul lui Hillary Clinton, al neoconservatorilor, al neoliberalismului global, şi a minimaliza triumful evident al protecţionismului, al naţionalismului zis reacţionar, al unui populism fără limite, pe măsura lui Donald Trump. Anchetatorul Robert Mueller se pregăteşte să-i audieze şi pe numeroşii consilieri care l-au părăsit pe Trump sau au fost eliminaţi de Trump şi de anturajul său. Aceştia îi vor spune procurorului ce vrea el să audă. Povestea ridicolă cu amestecul Rusiei şi al lui Putin în politica americană la vârf nu se va opri deci mâine. Clanul Clinton, contributor important la confuzia politică de azi din America, a ajuns la a doua carte semnată de Hillary care îi explică eşecul şi nu vrea în ruptul capului să-şi recunoască sfârşitul carierei. Ultimul vinovat indicat de Hillary Clinton e chiar Bernie Sanders, foarte iubit de tinerii americani.
Dar nu numai noul preşedinte american e contestat şi nu reuşeşte să-şi intre în rol pentru a-şi îndeplini cu succes obligaţiile. Noul preşedinte francez, Emmanuel Macron, a coborât brutal în sondaje şi e la rândul său contestat virulent. Până şi New York Times, neoliberal şi pro-Clinton, într-un lung editorial, îl face praf. La fel ca principalii analişti independenţi din Franţa. Economistul Jacques Sapir scrie, comentând cele două derapaje de la ambasada Franţei din Bucureşti şi din adunarea de la Atena, în care îi atacă inadmisibil pe francezii săi de pe teritoriu străin : Macron „a fost ales printr-un qui pro quo, cu un număr mic de voturi. Emmanuel Macron e preşedinte în lipsă de ceva mai bun. Toată lumea o ştie, e evident, mai puţin pentru el însuşi…” ; „Tinereţea preşedintelui merge în această direcţie, ca şi viaţa protejată pe care a dus-o până la alegeri. Să fii premiantul clasei, un om pe care cei puternici îl reperează şi protejează, să lucrezi cu un alt preşedinte, François Hollande, şi apoi să devii ministru, în fine, să-ţi trădezi protectorul dar nu fără să-ţi fi găsit protectori noi şi, în sfârşit, să ajungi la vârful puterii, toate acestea nu te pregătesc neapărat pentru adversitate. Chris Bickerton, în editorialul său din 7 septembrie din New York Times, îi face lui Emmanuel Macron un portret cu vitriol. Constatând prăbuşirea lui în sondaje, se întreabă dacă acest preşedinte nu suferă cumva de aroganţa unui copil răsfăţat.” ; „Regina Maria-Antoaneta n-a spus probabil niciodată „dacă n-au pâine, să mănânce cozonac”. Dar această frază s-a lipit de ea şi a condamnat-o în ochii opiniei publice chiar înainte de a fi fost judecată. Emmanuel Macron, în schimb, chiar a pronunţat vorbele care îi vor fi în veci reproşate [i-a insultat pe francezi la Atena, spunând : „voi fi absolut hotărât, n-o să cedez nimic, nici leneşilor, nici cinicilor, nici extremiştilor” – n.a.]. N-are deci de ce să se mire că provoacă ură şi furie. N-are a se mira nici că, printr-o nenorocire, capul i-ar putea ajunge până la urmă într-o ţepuşă…”
Nici în Germania, motorul şi liderul incontestabil al UE, ca să nu spunem „centrul imperiului”, lucrurile nu par să stea mai roz înaintea alegerilor din 24 septembrie. Angela Merkel e epuizată politic, în afară de austeritate şi migranţi nu prea mai are multe de propus. Mulţi germani o contestă chiar violent. Celălalt candidat, al SPD, o fostă stângă, preluată şi ea de neoliberalismul global, nu are un candidat credibil. Martin Schulz a făcut deja o carieră mult peste puterile sale, împins de la spate, foarte probabil, de deep state-ul german. Aşa a ajuns preşedinte al Parlamentului European, în dauna unui Adrian Severin, între alţii, un politician mult mai pregătit, mai complex decât foarte modestul socialist german. În Marea Britanie, forţele statu quo-ului luptă din răsputeri pentru blocarea Brexit-ului. La mai bine de un an de la votul stupefiant al britanicilor (din 23 iunie 2016), lira scade constant, pierderile economice şi dezastrul social care se prefigurează în rapoarte vor fi, probabil, enorme şi greu suportabile. Mândria britanicilor de a se fi eliberat de sub tutela germană şi franceză, mai ales germană, are un preţ foarte mare şi nu aduce încă beneficii palpabile.
Donald Trump a anunţat deja măriri de taxe pentru maşinile germane importate. Recent, ministrul francez al Economiei şi Finanţelor, Bruno Le Maire, a anunţat la rândul său măriri de taxe pentru giganţii IT americani Google şi Amazon. Miniştrii de Finanţe ai Germaniei, Italiei şi Spaniei susţin schimbările propuse de francezi. Războiul economic SUA-UE poate începe deci. Cu consecinţe incalculabile. O urmare directă va fi şi pentru ţările din Estul Europei, printre care România. Vom cumpăra arme de la americani sau de la francezi ? Ambele propuneri sunt pe masă. Ministrul român al Apărării şi-a prezentat într-un mod destul de misterios demisia. Preferinţa românească pentru americani se loveşte de realitatea că noi aparţinem economic UE, principalele schimburi comerciale ale României sunt cu UE, şi nu cu SUA lui Donald Trump. La fel, principalele investiţii în România sunt europene, începând cu foarte reuşita Dacia-Renault.
Toamna lui 2017 se anunţă foarte periculoasă pentru toată lumea, începând cu americanii, care suferă pierderi colosale de pe urma uraganelor ce s-au abătut asupra lor în Texas şi în Florida. Nu numai că economic lucrurile merg foarte prost, dar nici liderii mondiali nu au idei noi, cum scrie pe afişul de campanie al lui Martin Schulz („Viitorul are nevoie de idei noi.”). Se întrevede un viitor fără idei noi şi fără oameni politici consistenţi.
Autor: Petru Romoșan
Sursa: ioncoja.ro