Sistemul vrea să ne inducă ideea că democrațiile noastre sunt „în pericol” și că extremiștii le dau târcoale. În Germania se vorbește deschis de scoaterea în afara legii a partidului AfD, care e în acest moment al doilea în preferințele alegătorilor. Despre lucruri similare se vorbește și în Olanda, Suedia, Franța, Polonia, țările baltice etc. Peste tot se inventează pretexte adaptate la specificul local: „extremiștii”, „populiștii”, „filorușii”. La noi nu e nevoie de asemenea discuții deoarece toate partidele sunt „câmp tactic” al SRI-ului și, indiferent ce votezi, vei vota ceva ieșit din pălăria SRI-ului. Nu vă faceți iluzii cu AUR, sunt din același aluat. În rest, puteți vota partidulețe mici, de care nu a auzit nimeni, strict pentru distracția dvs.
Dar ce sunt, de fapt, „extremiștii”? Ce este „extremismul politic”?
Dacă vrem să reprezentăm centrii de greutate ai deciziei politice sub forma unui segment, și tragem pe hârtie o linie, un segment A-B, să zicem, și scriem la A „oameni” și la B „ideologie”, atunci extremismul este tot ceea ce se apropie de punctul B, adică suprimă oamenii din ecuaţia politică și se supune tot mai mult, sau exclusiv, vreunei ideologii sau doctrine politice. După cum „centrismul” politic e undeva între pct. A, „oameni”, și pct. B, „ideologie”, adică „hai să guvernăm pentru oameni, dar hai să respectăm și niște principii ideologice”.
E chiar atât de simplu de înțeles, nici nu e mare filozofie. De aici și impresia că „extremele se atrag”: de fapt ele nu se atrag, ele gravitează în jurul aceluiași punct B în care „oamenii” nu mai contează deloc și tot adevărul e deținut de „ideologie”. Nici nu mai contează în numele cărei ideologii îi omori pe oameni: contează că o faci. Asta înseamnă să fii extremist.
Ca să diferențiem, totuși, între diversele tipuri de „extremisme”, putem reprezenta pct. B sub forma unui loc geometric, adică un cerc. În schița de mai jos special nu am respectat convenția „stânga/dreapta”, pentru că de fapt ea e desuetă: post-modernitatea ne-a demonstrat că extremele de tot felul, indiferent de culoarea lor politică, înseamnă un singur lucru. Să ignori oamenii, chiar și cu prețul uciderii lor, și să pui deasupra vieții lor ideologiile.
Dacă înțelegem această banalitate, că „extremist” e tot ceea ce e antiuman prin excelență, ni se ia o ceață de pe ochi și observăm imediat că de fapt extremiştii au ajuns de multă vreme la putere în Europa. Și că tocmai hoțul strigă „hoții”. Cum așa?
Foarte simplu: în secolul XX oamenii erau persecutați sau chiar omorâți în numele purității rasiale, al planurilor cincinale, al luptei împotriva „trădătorilor” interni și tot așa. Astăzi ei nu mai sunt omorâți sau persecutați direct, dar sunt lăsaţi să moară sau să devină tot mai săraci în numele sacrosanct al „stabilității macroeconomice”, al „combaterii schimbărilor climatice”, al „ajutorării Ucrainei”, al „salvării bunicuței” etc. etc. etc. Gândiți-vă la greci, care au fost călcați în picioare deși votaseră OXI. Cu „certificatul verde” mai aveau nițel și îi băgau pe nesupuși în leprozerii. Acum, cu Ucraina, realmente se produce o delapidare pe scară largă a fondurilor europene, pentru sprijinirea unei țări cu care UE, teoretic, nu are nimic de-a face, în condițiile în care cetățenii UE sărăcesc în mod accelerat. Și, în fond, dacă tot e să sprijinim unul dintre combatanți, de ce să sprijinim Ucraina și să nu sprijinim Rusia?… Nu e prea clar.
Gândiți-vă și la tâmpiții ăia care se lipesc de asfalt în Occident în numele „salvării planetei”. Ăia preferă să „salveze” planeta chiar dacă ideile lor tâmpite vă omoară pe voi. Dacă vor „salva” planeta, e greu de spus. Că vă vor omorî pe voi cu ce au de gând să facă e de domeniul evidenței. Cu toate acestea sunt tolerați peste tot, ceea ce înseamnă că există o complicitate ascunsă între ei și Putere. Fiindcă în mod normal, într-o țară normală, după primele acțiuni de blocare a circulației sau de distrugere a unor opere de artă respectivii ar fi înfundat pușcăria (și la fel și cei care îi finanțează).
În concluzie extremismul, azi, nu e câtuși de puțin acolo unde suntem îndemnați să-l vedem, ci fix acolo de unde ni se transmite să stăm liniștiți, fiindcă nu e nimic de văzut.
Autor: Lucian Sârbu