M-am uitat aseară la un film iranian: „Un simplu accident” (2025), regizat de un anume Jafar Panahi, care e, cică, un regizor iranian destul de cunoscut. Film nominalizat la Oscar.
Nu e rău. Eghbal, un torționar olog al regimului ayatolahilor, nimerește cu mașina la un service unde e recunoscut după mers de un fost prizonier, Vahid. Vahid îl urmărește pe individ și îl răpește, vrând să-l omoare. Dar când îi săpa groapa, începe să aibă îndoieli că l-a găsit cu adevărat pe torționarul care l-a chinuit în pușcărie, așa că se duce cu ăla legat fedeleș în dubă pe la câteva cunoștințe din detenție, să vadă dacă ei îl recunosc. Sunt implicați în căutarea sa Shiva, o fotografă, Goni, o tânără mireasă, Ali, mirele ei, Hamid, un tip dur, fostul partener al Shivei. Singurul care îl recunoaște fără doar și poate pe torționar e Hamid, care vrea să-l și omoare fără să mai piardă vremea. Dar grupul lor ajunge până la urmă să o ducă la maternitate pe nevasta lui Eghbal, care îi naște acestuia un băiețel. În cele din urmă cu Eghbal rămân doar Vahid și Shiva care îl abandonează sub un copac, lăsându-l în viață.
Filmul a fost filmat în Iran, dar am înțeles că a fost filmat oarecum clandestin, fără ca regizorul – el însuși fost prizonier politic al regimului islamic – să aibă permis de filmare. Trebuie să fii copil să nu înțelegi că sunt tensiuni imense între puterea ayatolahilor și iranieni.
Și totuși, regimul nu cade, spre disperarea celor care l-au atacat! Cum se explică asta?
Occidentul s-a clădit pe trei libertăți fundamentale: libertatea de gândire, libertatea de exprimare și libertatea economică. Toate sunt libertăți individuale.
Libertatea de gândire înseamnă să ai dreptul să-ți pui orice întrebări vrei, fără să se uite nimeni urât la tine acuzându-te că îți mișună lucruri neconforme în cap doar din felul în care ești. În ultimă instanță trebuie să ai libertatea de a pune sub semnul întrebării existența lui Dumnezeu, sau a unui Dumnezeu, fapte istorice, ierarhii valorice și multe altele. Libertatea de gândire înseamnă libertatea de a te îndoi până la gradul în care te poți îndoi de tine însuți. Nimeni nu trebuie să te pre-judece dacă ești creștin sau musulman doar fiindcă ești creștin sau musulman, dacă ești heterosexual sau homosexual doar fiindcă ești heterosexual sau homosexual, dacă ești alb sau negru, doar fiindcă ești alb sau negru și așa mai departe.
Libertatea de exprimare înseamnă să-ți poți folosi cuvântul ca armă într-o confruntare asimetrică, adică una în care celălalt deține arme și putere și tu nu deții decât puterea de a vorbi. Înseamnă să poți să răspunzi celui care îți poate face rău, fără ca el să-ți facă rău doar fiindcă ai îndrăznit să-i răspunzi. Tiranii nu suportă nici libertatea de gândire, nici libertatea de exprimare, tocmai fiindcă, dacă le acceptă, ei nu-și mai pot exprima tirania și ar deține o putere lipsită de putere. Dictatorul ugandez Idi Amin a surprins foarte bine această „sulă-n coaste” care era libertatea de exprimare pentru tirania sa: „La noi e garantată libertatea de exprimare, dar nu mai putem garanta libertatea ̆ exprimare.”
În sfârșit, libertatea economică înseamnă să-ți poți construi materialicește viața așa cum îți dorești. Să fii și răspunzător de destinul tău, dar să ți se dea și libertatea de a fi răspunzător pentru propriul destin. Să lucrezi o viață ca angajat, sau să faci o mică afacere, dar să ți se dea libertatea de a putea alege cum și unde să te angajezi, sau ce afacere să faci, nu să ți se impună ce să alegi și cum să faci – dincolo de limitele bunului-simț (evident, nu vei avea niciodată – și e normal să fie așa – să-ți alegi ca meserie ceva de genul „criminal plătit” sau „dealer de stupefiante”).
Regimurile care încep cam de la granița noastră de Est (inclusiv Ucraina!) nu au aproape nimic din toate acestea. Sub influența capitalismului occidental există oarecare libertate economică, dar ele scârțâie rău de tot la celelalte două. În cele mai liberale dintre ele există și oarece libertate de gândire și de exprimare, dar și aia limitată. Să nu te pună păcatele să zici ceva de tovarășii Putin sau Xi, că jar mănânci!…
Însă oamenii de acolo încă mai dețin un tip de libertate care a cam dispărut din Occident. Aș numi-o „libertatea de a vrea să-și decidă împreună soarta”. Poate i-am putea zice chiar „suveranism”, cu un termen la modă aici. Altfel zis, „vrem să hotărâm singuri ce vom face cu țara noastră – nu vor hotărî alții pentru noi”. E o libertate care ține de toți-împreună, nu doar de individ (cum sunt celelalte trei). Asta s-a văzut dintotdeauna la ruși, și cred că se vede acum și la iranieni. Pentru Trump, cel mai bun lucru pe care l-ar putea face dacă vrea să provoace căderea regimului e să caute cu orice preț pacea. Să le cedeze ayatolahilor victoria cât mai rapid și să bage războiul sub preș. Asta nu va întări regimul, ci le va da răgazul iranienilor să reia revoltele din ianuarie și să se ocupe de regim. Câtă vreme războiul continuă, iranienii își apără mai întâi de toate libertatea de a fi toți-împreună. Și cu cât rezistă mai mult, cu atât li se va acutiza sentimentul că au o forță toți-împreună, și poate că republica islamică nu e așa de rea. S-a văzut și în al Doilea Război Mondial cu rușii (și se vede cu ei și acum, de când cu Ucraina). Pentru că nu toate popoarele sunt verminate, așa cum sunt popoarele occidentale pentru care ideile de țară și națiune nu mai există, și patriotismul mai supraviețuiește doar pe stadioane, cu berea alături. Câtă vreme iranienii sunt blocați în războiul mult mai important al apărării țării lor în fața agresiunii externe ei vor fi ocupați mai întâi să-și apere țara și să se apere pe ei înșiși ca toți-împreună, nu să dea jos regimul ayatolahilor. Asta nu înseamnă că tensiunea dintre populație și regimul islamist nu există, așa cum și în Rusia de azi există o tensiune certă între ruși și regimul lui Putin (a se vedea numai câți sportivi au renunțat la cetățenia rusă ca să-și poată duce mai departe cariera fără bătăi de cap). Însă regimurile de acest tip, care nu pun mare preț pe cele trei libertăți occidentale, mai ales pe primele două, se hrănesc tocmai din punerea în valoare a celei de-a patra libertăți amintite. Și riscul cel mai mare al unui război cum e cel de acum e fix acela că un regim care din punctul de vedere al occidentalilor, un punct de vedere extrem-individualist, e un regim liberticid, va ieși de fapt mai întărit din război, în loc să iasă slăbit, tocmai fiindcă oamenii vor fi motivați de o victorie care-i va valida încă o dată ca toți-împreună. Și iată cum revoluția se va amâna, deși tensiunile interne de acolo sunt certe!
Autor: Lucian Sârbu