Așa cum am mai explicat, „înfrângerea” comunismului de către blocul occidental nu s-a datorat cine știe cărei superiorități virtuoase ci strict prestidigitației realizate odată cu „șocul Nixon” din 1971, prin care americanii au legat valoarea monedei proprii de petrol („petrodolarul”) reușind în acest fel să controleze inputul energetic în economie la nivel planetar fără ca imbecilii de ideologi comuniști, care nu mai scoseseră nasul din Marx și Lenin, oameni morți și transformați în oale și ulcele de zeci de ani, să înțeleagă ce li se întâmplă. Pentru că economia este, în esență, energie transformată în bunuri și servicii. Ai energie ieftină, atunci ai și bunuri și servicii ieftine, abundente, de calitate. Ai energie scumpă, atunci strângi cureaua și dai din colț în colț. Prin invenția „petrodolarului” occidentalii au putut urca și coborî după voie prețul principalului bun energetic din a doua jumătate a secolului XX, petrolul, astfel încât blocul comunist, gâfâind, a colapsat.
Suspectez că același lucru îl încearcă ideologii occidentali și astăzi odată cu gogoșile legate de „climate change” și de necesitatea trecerii la alte surse și tehnologii energetice, așa-zis „verzi”. În pofida teoriilor năstrușnice de la sfârșitul secolului XX, petrolul, hidrocarburile în general, continuă să existe din abundență pe planetă (se zicea că „peak oil” va fi prin jurul anului 2000, apoi 2010, apoi 2020 ș.a.m.d.). Numai că de data asta nu mai suntem în situația din 1990: o mare parte a petrolului mondial e controlată de regimuri din țări precum Rusia, Venezuela sau Iran, care nu sunt deloc „prietenoase” cu establishmentul vestic, și un mare consumator a devenit China, care folosește această sursă energetică pentru a crește economic, pentru a invada piața occidentală cu mărfuri ieftine și pentru a amenința militar hegemonia americană din Pacific.
Așa că undeva sus, acolo unde „se gândește” strategic, atât cât mai pot gândi cei câțiva neuroni beți din căpățânile care sunt acum la cârma Occidentului, s-a luat mai mult ca sigur decizia că momentul și avantajele petrodolarului au trecut și că e cazul ca energia de la baza economiei să fie produsă din alte surse, noi și revoluționare, cu care restul planetei să nu poată ține pasul – exact cum s-a întâmplat cu consumul de petrol în anii 1970. Avem de-a face aici și cu un uriaș hybris. Tâmpiții își închipuie că blocul occidental va reuși să producă miliarde și triliarde de gigawați de energie doar stând în fund și pocnind din degete, pentru că astea vor veni din bătaia vântului, din lumina soarelui sau de la valurile mării. După ce blocul occidental va produce aceste triliarde de gigawați de energie ieftină, cvasi-gratuită (cam așa cum în anii 1980 petrolul era cvasi-gratuit pentru occidentali fiindcă prețul lui depindea strict de câți bani de hârtie emit Statele Unite), Occidentul va intra într-o nouă eră a abundenței, industriile vor înflori, economia va înflori, în timp ce inamicii, bazându-se încă pe vechile surse energetice, vor colapsa și, la fel cum s-a întâmplat în anii 1990 cu fostele țări comuniste, vor veni în genunchi la ei să cerșească îndurare.
Altă explicație nu văd, mi-e greu să cred că politicienii occidentali sunt chiar atât de imbecili (sigur, de imbecili sunt imbecili, dar nu chiar atât de…) încât să creadă sincer că dacă vor reduce cantitatea de bășini a vacilor din Olanda chiar vor salva planeta de la sanchi-încălzirea globală. Asta nici măcar idioata satului, Annalena Baerbock, ministreasa de externe a Germaniei care crede că a te întoarce la 360 de grade înseamnă a schimba direcția de mers, nu cred că o poate crede cu adevărat. UE ocupă abia 2,3% din suprafața planetei (la suprafața uscată mă refer). Dacă punem la socoteală și SUA, Canada, UK și Australia, adică tot „Occidentul colectiv”, suprafața acestor țări nu depășește 16,5% din suprafața totală a planetei. Iar ca populație, toate aceste țări abia fac 11% din populația mondială. Trebuie să fii dus cu capul să crezi că niște măsuri „eco” dintr-o părticică atât de mică a planetei vor putea influența decisiv la nivel planetar procese atât de complexe cum sunt modificările climatice. Aici trebuie să fie altceva la mijloc, și singura explicație posibilă e că în prostia lor abisală ideologii occidentali își închipuie că mai pot repeta o dată anii 1970: da, un deceniu de stagflație, un deceniu dureros pentru multe familii middle-class din America și din Europa de Vest, dar un deceniu care de fapt a însemnat o reașezare decisivă a economiei mondiale pe bazele petrodolarului și a dus ulterior la prăbușirea blocului comunist, obligat să transforme în bunuri și servicii (=mărfuri) energia prețăluită în moneda de tip „fiat money” a inamicului.
Dacă ne uităm la cine ne conduce, observăm că Occidentul a ajuns exact așa cum se râdea de Uniunea Sovietică și aliații ei pe vremuri: au la conducere numai bătrâni. Așa cum Brejnev (76 de ani), Andropov (69), Cernenko (73), dar și Ceaușescu (72), Jivkov (76), Honecker (77) etc. erau niște bătrâni care nu știau altă poezie decât: „să facem totul, tovarăși!”, și liderii principali de azi ai Occidentului – Biden (80), Olaf Scholz (65), Ursula von der Leyen (65), Borell (76), regele Carol al III-lea (75) etc., dar și ideologul principal al WEF, Klaus Schwab (85), care e păpușarul principalilor „lideri tineri”, adică Macron, Trudeau etc. – n-au altă poezie în cap decât ceea ce au învățat ei în tinerețe, când au văzut că așa a fost învins blocul comunist: trăgându-i preșul energetic de sub picioare.
Proverbul „urciorul nu merge de multe ori la apă” le este, cu siguranță, străin. De ce e imposibil să echivalezi ceea ce poți face cu vântul, soarele și valurile cu ceea ce ai făcut în anii 1970 cu petrolul vom discuta, poate, altă dată.
Autor: Lucian Sârbu