Când scriu aceste rânduri România tocmai a înregistrat oficial, la aproape un an de la declanșarea pandemiei de coronavirus pe teritoriul țării noastre, 745.318 cazuri și 18.881 de decedați. Oficial, așadar, rata de mortalitate a acestui virus care a dat peste cap planeta în 2020 e de 2,5%. Neoficial, știm cu toții că numărul real al cazurilor este mult mai mic decât cel comunicat oficial de autorități. În țările care testează mai mult și mai bine decât se testează în Uniunea Europeană mortalitatea e pe la 1,7% (SUA) și chiar binișor sub 1% (Israel). Majoritatea experților sunt de acord în acest moment că mortalitatea reală a acestui virus se situează undeva între 0,3-0,5%.
Un lucru, așadar, este incontestabil: pandemia declanșată de virusul Covid-19 este departe de a fi comparabilă, ca gravitate sanitară, cu ciuma bubonică sau cu Ebola. De aceea nu ne putem aștepta la apariția vreunui „jurnal din anul pandemiei de Covid-19” după modelul celebrului Jurnal din anul ciumei scris în sec. 18 de Daniel Defoe, în care să ni se relateze scene cu locuitori disperați părăsind marile orașe și oameni înnebuniți de frică sau de boală mergând haihui pe străzile cu căruțe pline de corpurile celor morți. Cu toate acestea, având în vedere că impactul social și economic al pandemiei a fost fără doar și poate unul foarte puternic pentru generația noastră, fiind imposibil de regăsit ceva similar în memoria recentă, era de așteptat să înceapă să apară și cărțile inspirate de acest eveniment. La noi și-a asumat deschiderea drumului Alexandru Petria, autorul unor Timpuri virale care au văzut lumina tiparului la sfârșitul lui 2020 la Alexandria Publishing House.
Poet, prozator, eseist și cronicar neobosit pe internet (publicând regulat pe un cunoscut portal de știri), prezent cu opinii pe mai toate rețelele sociale pe care auzi, mai bine zis „vezi”, vorbindu-se românește (pe Facebook, unde a și fost blocat de câteva ori, pe Twitter, pe VK), Petria poate fi acuzat de orice, dar că nu are personalitate, în nici un caz. În precedentul său eseu, Cum văd eu lumea (2018), scris într-un remarcabil stil fragmentar, pe alocuri aforistic, de o foarte bună calitate, el reușește să elaboreze coerent o serie de idei complet „inactuale” împotriva globalizării și corectitudinii politice, dar nu dintr-o perspectivă ultra-conservatoare, ci dintr-una profund umanistă, deoarece pentru Petria globalizarea cu ale ei epifenomene (inclusiv corectitudinea politică exportată sub diverse forme dinspre spațiul metropolitan către țările-periferie) nu este altceva decât o decădere a umanului caracterizată prin „prăpăd economic, tâmpire (sic!) generalizată și distrugeri sociale”.
Timpuri virale se situează, nu doar stilistic, în continuarea eseului precedent, numai că de data aceasta Petria analizează siderat, dacă putem spune așa, doar fenomenul de „tâmpire generalizată” pe care pandemia, din nefericire, l-a făcut atât de vizibil. Cartea, care se citește extrem de relaxat, are două părți: prima, formată din fragmente scurte, publicate parțial sub formă de cronici online sau postări pe rețelele de socializare, cealaltă sub forma unui jurnal intim care acoperă perioada martie – iulie 2020.
Fără a fi un negaționist al pericolului reprezentat de virusul Covid-19, față de care declară că se apără („metodele de apărare în care cred sunt numai spălatul pe mâini cu apă și săpun, păstrarea distanțării sociale … și întărirea sistemului imunitar …” – p. 158) trebuie recunoscut totuși că Petria, care inventează cuvântul „covido-prostie” pentru a desemna isteria generală a autorităților și a populației obediente, nu pare a vedea în virus mai mult decât „o simplă gripă”. Desigur, părerea aceasta e discutabilă, pentru că vorbim totuși de un virus care a făcut ceva mai multe victime decât gripa anuală, dar ceea ce-l șochează pe scriitor este modul extrem de eficient în care a fost suprimată libertatea de către autorități, de către politicieni, ajutați de o mass-media entuziastă, pe fundalul unei apatii totale a populației. Sau, altfel zis, rapiditatea cu care toată planeta a intrat sub „dictatura medicală”. „Un caz de globalizare a fricii unic în istorie.” (p. 45). Mirarea în fața liberticidului formează substanța primei părți.
Realitatea este că azi, datorită avansului științific și tehnologic, trăim vrând-nevrând sub dictatura experților de tot felul. Dacă în urmă cu 100-150 de ani un om cu o inteligență medie și cu o bună educație generală încă mai putea relativ ușor să „replice” prin mijloace proprii cele mai avansate experimente și cunoștințe din științele naturii (asemeni personajului de desene animate Dexter), astăzi pentru un om relativ inteligent, relativ educat, noțiunile cele mai avansate din fizică, astronomie, chimie, genetică etc. nu sunt altceva decât o păsărească savantă. Zic fizicienii că au „accelerat” (indiferent ce va fi însemnând asta!) o „particulă” până la o „energie de ciocnire” de „13 TeV”? Păi… așa o fi, cum zic „experții”! „Experții”, inclusiv cei din domeniul medical, știu totul despre orice și tocmai fiindcă educația generală nu mai oferă instrumentele intelectuale (și nu numai) necesare pentru a înțelege tot ceea ce știu „experții” (adică noțiuni și chestiuni complet ieșite din sfera empiricului), marele public e oarecum obligat să-și suspende facultatea de judecare, mai ales a judecăților de natură critică, atunci când se pronunță aceștia. Dar tocmai de aceea responsabilitatea „experților” nu se mai limitează azi numai la chestiunile de natură științifică, în special atunci când în numele „științei” pot fi suprimate drepturi și libertăți. „Experții” au de acum și o responsabilitate față de societate în ansamblul ei, și neexercitarea acestei responsabilități ne aruncă de facto înapoi în Evul Mediu, când numai unii – în speță clerul și autoritățile – aveau acces la „cuvântul lui Dumnezeu”, în timp ce marea majoritate a populației trebuia doar să se supună pasiv ordinelor venite de la „cei învățați”.
Tocmai de aceea, având în vedere gradul de sofisticare la care au ajuns științele exacte și tehnologia, existența unor spirite critice și a unor voci care „fluieră în Biserica pandemiei”, contestând gradul de gravitate al măsurilor de apărare anti-Covid, așa cum este Petria cu ale sale Timpuri virale, este extrem de necesară, deoarece în lipsa acestor voci drumul pe care ne îndreptăm duce direct către un nou Ev Mediu „întunecat”, dar unul în care oamenii nu vor mai fi obligați să se supună teologilor, ci tehnocraților, „experților” de tot felul. Filozoful italian Giorgio Agamben chiar vorbea de „medicină ca religie” în contextul actualei pandemii, dar realitatea e că dacă nu era un virus, putea fi găsit orice alt motiv în baza căruia, „pentru binele populației”, să fie suprimate drepturi și libertăți (de pildă un foton nebun scăpat de sub control dintr-un accelerator de particule). Și tot de aceea a doua parte a cărții – jurnalul – poate că va uimi generațiile viitoare fix prin banalitatea însemnărilor, care nu oferă nimic spectaculos, în genul descrierilor lui Defoe. Dimpotrivă: jurnalul lui Petria, chipurile scris în mijlocul unei pandemii de proporții planetare, nu conține decât însemnări despre cărți, despre banale fapte cotidiene, multe dintre ele văzute la televizor, și multe scrâșnete ale omului forțat de autorități să stea închis în casă pentru că ele sunt incompetente și nu pot propune altceva. În mijlocul unei pandemii atât de sever percepute, moartea de Covid-19 e prezentă în jurnalul lui Petria o singură dată (la moartea lui Paul Goma, p. 107). Asaltați de știri catastrofale, nouă, contemporanilor, acest jurnal ni se pare complet rupt de realitate, și nu poți să nu te întrebi: oare ce va înțelege din pandemia asta cineva care îl va citi pe Petria peste un secol? Păi va înțelege, probabil, fix ceea ce înțelegem și noi astăzi: mai nimic. De fapt este jurnalul perfect pentru aceste timpuri virale la capătul cărora, dacă nu suntem atenți, ne așteaptă o noapte foarte lungă.
Autor: Lucian Sârbu, articol publicat în Revista Argeş, luna aprilie (vezi aici varianta pdf a revistei)