În urmă cu vreo 35 de ani am văzut „Preșul” la Teatrul de Comedie. Nu mai țin minte mare lucru din acel spectacol, oricum eram mic (aveam 12-13 ani). Cred că Stela Popescu era „Filofteia”, Dan Tufaru tânărul geniu, Cornel Vulpe sigur era „Gigel” (la un moment dat zdrăngănea niște sacoșe cu sticle despre care, dacă înțelegeai șopârlele vremii, știai că sunt șutite de la chioșcul pe care îl avea în gestiune / „mandatar”, cum se zicea atunci), George Mihăiță cred că juca și el ceva pe acolo, poate „avocatul”. Sau poate pe „fotograf”.
Nu mai țin minte altceva din acel spectacol. Aseară am revăzut la TNB noul „Preșul”, o punere în scenă în mod evident diferită din foarte multe puncte de vedere. Dar dorind să-mi reamintesc distribuția din urmă cu 35 de ani am dat peste o cronică scrisă de cineva suferind în mod evident de „sindromul bățului băgat în cur”. Pe lângă multe tâmpenii scrise în limbajul criticilor-de-artă-care-nu-zic-nimic cea mai mare era asta: cică, vezi Doamne, piesa e „prăfuită” fiindcă nu mai rezonează nimeni la „șopârlele” care făceau deliciul atunci.
Așa, și? Oare suntem siguri că astăzi mai înțelegem tot ce voia să zică Aristofan în „Adunarea femeilor” sau în „Viespile”? Sau chiar Caragiale în „O noapte furtunoasă”? Zău? Chiar așa de siguri de noi suntem?…
„Preșul” se deschide cu scena în care Filofteia „o notează în carnețel” pe vecina pe care nu o suporta. Sigur, în contextul epocii în care părinții noștri trebuiau să fie mereu atenți la câte cineva care ar putea „să-i noteze în carnețel” scena asta are o semnificație aparte care azi se pierde. Dar am uitat că în urmă cu doar unu, doi ani eram și noi „notați în carnețel” de fel de fel de cretini binevoitori dacă nu purtam botnița aia infectă pe față sau dacă refuzam să ne lăsăm injectați cu mizeriile?… Iată cum o scenă poate redeveni brusc relevantă după câteva decenii. Sigur, generațiile noi nu mai înțeleg vechea semnificație, dar vor găsi una nouă.
După cum știți, eu fac parte din comitetul de bloc. Comitete de bloc or să tot fie în România sute de ani de acum încolo, până când ultimul bloc modernist și/sau comunist va înceta să mai existe și ne vom muta toți la case. „Preșul” e în continuare o piesă mișto pentru că surprinde esența asta a conviețuirii la bloc, un tip de locuire în care ești obligat să găsești strategii de înțelegere cu vecinii, chiar dacă nu vă suportați. În urmă cu câteva zile stăteam de vorbă cu câțiva colegi din comitet și unul dintre ei zice: „Hai să facem adunarea generală în februarie, că X [recalcitrantul blocului, care ridică tonul și are mereu câte ceva de obiectat la toate ședințele] are probleme cu vocea. N-ați văzut că vorbește șoptit de la o vreme? – ̆ ̆ ̦.”
Fiică-mea, care are aproape 11 ani, a râs cu poftă la această piesă „comunistă”. Nouă ne pare bine că i-a plăcut, fiindcă a fost prima ei piesă de teatru „de oameni mari” și a ieșit totul bine, înseamnă că putem să mai mergem și la alte spectacole fără să o vedem că strâmbă din nas. Până acum nu se dusese decât la piese de copii, pe la „Țăndărică” atunci când era micuță, OCC, „Ion Creangă” – genul de piese care nu prea-i mai plac (și e și normal să nu-i mai placă, fiindcă a crescut). Genul ăsta de „sindrom al bățului în cur” pe care l-am întâlnit în cronica de la „Preșul” l-am mai văzut la înmormântarea lui Păunescu, atunci când la Bellu era puhoi de lume și prin studiourile TV câțiva fonfăiți ratați, „elite” de-astea de rit nou cu pantalonii rupți între craci, erau livizi la față și comentau înăcriți ceea ce se petrecea acolo, nevenindu-le să creadă ochilor că „bardul comunist” avusese atâția admiratori dornici să-l conducă pe ultimul drum.
La atâtea decenii de la căderea comunismului, anticomunismul deja nu mai e ceva de râs – e boală cu capul, e zdringhi-zdringhi. Le place sau nu le place unora, sub comunism s-a produs enorm de multă cultură, și o mare parte a literaturii scrise atunci e făcută să rămână vie.
Autor: Lucian Sarbu