În Franța sunt revolte imense, și mass-media europeană – inclusiv de la noi – aproape că nu le observă. Încă o dovadă că dacă Revoluția din 1989 ar fi avut loc astăzi, e posibil să nu fi reușit.
De ce?
Fiindcă mass-media de azi ar putea considera, din cine știe ce motiv, că evenimentele din România nu sunt de interes public și, pe cale de consecință, nu ar transmite nimic, trecându-le sub tăcere.
Motivele pentru care o revoltă epocală ar putea fi trecută sub tăcere de jurnaliști pot fi gârlă, de pildă dacă vreun Nicolae Ceaușescu al zilelor noastre le-ar promite americanilor că va privatiza CAP-urile cu ei, numai să-l lase în pace.
Uriașul val de simpatie pro-România (și valul internațional de antipatie împotriva lui Ceaușescu) nu ar mai exista. Nu ar conta dacă românii ar muri împușcați pe stradă. Circulați, nu e nimic de văzut aici.
Cauza acestei prăbușiri deontologice a jurnalismului, care s-a transformat din furnizor și apărător de obiectivitate, și din „a patra putere în stat”, în simplu „furnizor de conținut” pe gustul cui plătește, pare a fi prăbușirea posibilităților de a trăi din venituri proprii, inevitabilă în condițiile ascensiunii internetului și a rețelelor sociale. Internetul și rețelele sociale au jucat rolul pe care l-a jucat reforma lui Luther în sec. XVI pentru credincioși: de acum, nu mai avem nevoie să citim ziarul X și gazeta Y ca să avem acces la realitate. Putem vedea totul cu ochii noștri și putem să ne formăm singuri o părere despre ceea ce se întâmplă în Europa sau aiurea.
De aceea jurnalismul a devenit astăzi în mod esențial o meserie practicată în siajul Puterii, singura sursă posibilă de „bani pentru conținut”. Nu e vorba doar de puterea politică, ci și de cea economică. Astfel, jurnaliștii de azi reușesc chiar performanța de a redefini conceptul însuși de „obiectivitate”, care nu mai reprezintă ceva obiectiv în sine, ci „obiectiv” doar din punctul de vedere al cui dă banul, adică al sponsorilor conținutului.
Autor: Lucian Sarbu