Lucian Sârbu: “Felul în care ne formăm intelectual la tinerețe este mai important decât credem”

Liderii actuali ai războiului din Golf, Bibi-spaima-copiilor și Trump „the Orangegutan Man”, au 76, respectiv 79 de ani. Lăsând la o parte întrebarea legitimă: „cu ce drept niște aproape-octogenari vor să răstoarne planeta dacă ei vor fi 100% morți de acum în 10-15 ani?!”, suntem obligați să observăm că formarea lor intelectuală ține de anii 1970-1980 – când Occidentul era far călăuzitor și toată lumea, cu mic cu mare, din America de Sud până în URSS, visa la „modul de viață occidental”.

De-asta tind și ei, și cercul de năuci care îi înconjoară și care le legitimează acțiunile, să privească lumea prin lentile de anii 1980 toamna și să creadă că e suficient să distrugi un regim pentru ca oamenii să iasă în stradă și să sărbătorească „libertatea” pe care le-o va aduce „modul de viață occidental”. Odată format într-un fel, e greu să te schimbi.

Or, lucrurile nu stau deloc așa. Globalizarea, inclusiv globalizarea informației, a făcut posibilă transmiterea în detaliu a tuturor aspectelor „modului de viață occidental”, nu doar a imaginii hollywoodiene. A făcut posibilă și transmiterea consecințelor mai puțin vizibile prin lentila hollywoodiană ale acestui mod de viață, care în urmă cu 50 de ani promitea să fie doar ceva plăcut, făcut dintr-un aluat dulce plin de fridăm & dimacrăsi, dar de fapt azi se dovedește a fi o chestie plină de dubioșenii morale, enorm de mult trai pe datorie (datorii imposibil de plătit, ceea ce te face sclav pe viață), șomaj mascat, precaritate materială, crize psihologice & depresive de masă, inegalitate pe scară largă.

În plus, tot globalizarea informației a făcut posibilă popularizarea unor modele de viață alternative față de cel occidental, cum ar fi, de exemplu, modelul chinezesc. Chinezii nu se bat cu nimeni, nu bombardează pe nimeni, nu cer nimănui să fie „ca ei”, și totuși au reușit în câteva decenii să devină cea mai productivă economie a planetei și să-și ridice de la zero o clasă mijlocie de-a dreptul enormă.

În aceste condiții, nu poți să-ți bazezi o întreagă strategie de război pe faptul că mai ești la fel de „atractiv” ca în urmă cu 40-50 de ani pentru ditamai poporul de 90 de milioane de oameni. Cu siguranță mai sunt multe lucruri din Occident pe care poporul iranian le apreciază, și le-ar dori și la el acasă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt și lucruri pe care nu le apreciază și pe care nu le-ar vrea în veci la ei, indiferent de cât ar disprețui regimul islamic. Avantajul iranienilor din 2026 față de românii din 1989, de exemplu, care au răsturnat regimul de atunci fără să stea prea mult pe gânduri, e că ei beneficiază de o perspectivă istorică mai largă, una pe care aș numi-o perspectivă inversă (după noțiunea de teoria artei popularizată de Pavel Florenski) la scara istoriei: ei nu privesc doar înainte, cum priveam noi atunci, ci văd și ̂, privirea lor putând să fie, astfel, una cuprinzatoare.

Tocmai de aceea, în ciuda declarațiilor sforăitoare făcute ieri și de Trump și de psihopatul ăla care e ministrul Apărării (Pete Hegseth), războiul din Golf riscă să devină mai complicat decât și-ar fi dorit cei care l-au declanșat. Până la urmă degeaba bombardează ei Teheranul ca psihopații, dacă poporul iranian nu cedează. Fiecare bombă de-aia costă milioane de dolari. Fiecare lovitură pe care ei o dau în capul iranienilor îi arde și pe ei rău de tot la buzunar. Cât or s-o poată ține americanii așa?…

Dacă e să ne uităm la ultimele zvonuri și la cele mai recente pariuri de pe Polymarket, ieșirea din această situație neplăcută va fi încercată de americani, pentru a câta oară?… pe seama kurzilor, pe care îi vor înarma pe repede-înainte și îi vor asmuți dinspre nord-vest împotriva regimului, în absența unei veritabile ofensive la sol pe care să o încerce și să o poată desfășura ei înșiși.