Literatura română contemporană face mai multe valuri când se scrie unde și cum nu trebuie despre scriitorii premiați, decât atunci când scriitorii respectivi SUNT premiați.
Un nimeni, realmente un nimeni în drum umflat aiurea de servicii, de tefelime și de prostimea „de bine” fiindcă linge CV-urile unor politicieni și le descoperă bubele – de parcă nu am ști cu toții ce faună mișună prin politică – se apucă să comenteze ca un gâgă un roman care a luat premii. Dacă ar fi să acuzăm toți scriitorii de tarele personajelor lor, atunci Dostoievski ar fi trebuit să facă pușcărie pe viață pentru crima lui Raskolnikov, Nabokov să fie bătut la tălpi și trecut prin fulgi și catran pentru ceea ce-i face unei puștoaice de 12 ani numitul Humbert Humbert, Flaubert aspru mustrat în fața careului de la școala de scriitori fiindcă a corupt-o moral pe juna și inocenta nevăstuică Emma Bovary și Tolstoi executat fiindcă a aruncat-o pe Anna Karenina în brațele lui Vronski, ceea ce în cele din urmă i-a cauzat și moartea tinerei femei.
Culmea e că suntem într-o perioadă foarte fertilă a literaturii române contemporane, cu colecții dedicate la o grămadă de edituri de prestigiu (Humanitas, Polirom, Nemira – n’autor etc.), edituri mai mici care publică în mod constant și chiar autori independenți de succes, cu o voce clar definită (da, Natalia Onofrei cu proza ei rurală post-1989 chiar există, nu e hologramă).
Avem, în fine, de unde să alegem, nu mai suntem blocați în veșnicii Cărtăresculiiceanupleșuetc. (nu am nimic cu dânșii). De pe timpul lui Ceaușescu n-a mai fost așa, și asta e foarte bine, fiindcă nu poți spera să scoți capodopere și scriitori geniali dacă nu ai și multă literatură de umplutură, și chiar și scriitori care asasinează copacii degeaba.
Din păcate, în loc ca emulația asta să facă valuri și să vedem și noi ca-n Franța că se vorbește în ziare, la începutul toamnei, de „la rentrée littéraire”, ca să știe omul pe ce merită să dea banii în următoarele 12 luni și căror cărți merită să le aloce timpul său, mass-merdia noastră n-are nimic mai bun de făcut la întoarcerea din vacanța de vară decât să dea glas unor obsesii de pe timpul articolelor cu denumiri precum „Poezia putrefacției și putrefacția poeziei” și să publice, complet lipsită de discernământ, o aberație a cuiva care și-ar vedea mai bine de lins CV-urile politicienilor, chestie la care se pare că e realmente bun.
Autor: Lucian Sârbu