Lucian Sarbu: “Bieții copii nu mai sunt învățați, nu mai sunt îndemnați să gândească pe termen lung”

Problema cea mai mare a sistemului de învățământ contemporan nu e nici că la școală nu se mai face suficientă matematică, nici că nu se mai face istorie cronologică, nici că examenele au devenit unele de râsu’-plânsu’ („copii, colorați cu albastru pătratul și cu roșu cercul – bravo, nota 10, ați luat bacul!”).

Problema cea mai mare e că bieții copii nu mai sunt învățați, nu mai sunt îndemnați să gândească pe termen lung, să-și proiecteze visurile pe câteva zeci de ani de acum încolo și să învețe să aibă un plan de viață. De la tinerețe până la bătrânețe. „Las’ că vede el ce va face, sănătos să fie.” Păi, să fie sănătos, dar și sănătatea fără bani, fericire sau stabilitate e boală curată…

Perspectiva asta de genunchiul broaștei, miopia asta socială care nu trece dincolo de vârful nasului dă naștere generațiilor care nu mai vor copii – pentru că de fapt n-au nici un plan dincolo de ieșirea din copilărie -, nu mai vor să-și întemeieze familii, nu sunt în stare să-și facă singuri o omletă, trebuind să o comande prin Glovo, muncesc strict pentru a trăi și trăiesc strict pentru a munci.

Către finalul vieții ei vor fi îndemnați să apeleze la eutanasie, o soluție din ce în ce mai populară în țările occidentale, ca să „moară fericiți” pentru că oricum au fost… „fericiți cu duhul” o viață întreagă. Și ar fi păcat să se uite în urmă și să constate ce viață goală și lipsită de sens au dus. Trebuie lăsați să-și trăiască iluziile chiar și pe patul de moarte și să moară așa cum moare unul dintre eroii principali din “Soylent Green”: visând la o lume care de fapt nu a fost niciodată a lor.

Bun, poate că fac eu parte dintr-o generație mult prea stresată. Când eram prin clasa a doua, țin minte și acum, aveam o lecție în manual în care era vorba de meserii. Și tovarășul învățător Dobrescu ne-a pus pe fiecare să spunem „ce vrem să ne facem când vom fi mari”. Nu mai știu din ce cauză o mare parte dintre copii au răspuns că ei vor să fie „cosmonauți”. Era ceva în momentul ăla cu cosmonauții. Nu Dumitru Prunariu, că el zburase deja în spațiu. Sau poate că în lecție apărea cuvântul „cosmonaut”, cine știe. Eu am răspuns că vreau să mă fac inginer, că așa erau mama și cu tata. Firește, nu am ajuns inginer deși, cine știe, dacă nu venea revoluția poate că de fapt asta aș fi ajuns, că eram setat pe drumul care trebuie. Intrasem la un liceu bun, la „M-F”, și cel mai probabil aș fi făcut o facultate tehnică, deși mie îmi plăcea mai mult să citesc decât să șurubăresc.

În vacanța dintre clasele a V-a și a VI-a profesorul de geografie ne-a pus să facem „observații climatice” și să notăm într-un caiet temperatura de pe parcursul verii dintr-un loc anume din țară, pe care ni-l alegeam cu toții. În clasa a V-a profesoara de biologie ne-a pus în toamnă să plantăm un cartof și să-l aducem după vacanța de iarnă, ca să ne dea notă pe el. Când am intrat la liceu am dat din prima nas în nas cu munca de uzină: o dată la două săptămâni, deși eram „elev de M-F”, mă îmbrăcam frumușel în salopetă, ca toți ceilalți colegi (inclusiv fetele!) și trăgeam de cablurile aduse de la defuncta întreprindere „Precizia” ca să scoatem cuprul din ele de ne luau toți dracii. Dar în felul ăsta eram deja pregătiți pentru viitoarea muncă în industrie, chiar dacă noi nu ne dădeam seama.

Poate că nu e o întâmplare că, dintre colegii mei, Fănel, care era – de departe! – cel mai talentat la muzică din clasa noastră a ajuns cântăreț profesionist, nici că Dragoș, care era – de departe! – cel mai talentat la arte plastice a ajuns un creativ de renume mondial.

Astăzi copiii sunt învățați să-și ia harș-marș informația de pe online și să facă așa-zise „proiecte” care se rezolvă din 2 clickuri și a căror răsplată e imediată: o notă de 10 sau un FB. Nimic care să dureze luni de zile sau care să le dea o perspectivă pe decenii de acum încolo.

Nu e de mirare că după ce ies din școală habar nu au nici ce vor să facă în viață, nici DACĂ vor să se ocupe cu ceva anume în viață, nici unde vor să ajungă după ce părinții nu le vor mai da bani de buzunar sau vor muri.

Gândirea lor nu a fost antrenată să vadă dincolo de 10-le de la finalul „proiectului” făcut din două clickuri, adică dincolo de… vârful nasului.

Să nu credeți că odraslele bogătanilor sau ale aristocraților sunt antrenate în aceeași gândire mioapă. Dimpotrivă. Ăștia știu de mici că va veni un moment în care vor prelua afacerea familiei, postul în parlament sau titlurile nobiliare ale părinților, și sunt pregătiți în mod specific pentru asta.