Trump îi imploră pe iranieni să nu mai dea cu bombe în gazul vecinilor. În stilul lui, împachetat într-o amenințare ieftină, dar în care mesajul principal este că își cere scuze și promite să nu mai facă.
În timpul ăsta, Iranul are control discreționar asupra strâmtorii Ormuz. Navele americane nu au voie să treacă, la celelalte e pe bază de permisiune individuală pe când cele iraniene trec nestingherite, în principal cu destinația China. SUA ar putea să le intercepteze sau să le scufunde dar se abțin deocamdată să facă asta, pentru că n-ar reuși decât să ducă prețul petrolului și mai sus.
Situația asta arată că Iranul are așa-numitul control al scării amenințărilor (“escalation dominance”). Asta înseamnă că va putea decide când și în ce termeni să se încheie conflictul. În contextul de acum, nici măcar atacurile nucleare nu pot schimba suficient de mult ecuația asta.
Aproape toată lumea admite azi ce era clar din primele trei zile: că atacul a fost o decizie necugetată, că Trump a fost incompetent, șantajat și/sau intoxicat cu informații false respectiv că nu există ieșire onorabilă din capcană.
Dar totuși? Chiar n-a fost luat în calcul fiecare lucru care se întâmplă acum? Eșecul era prevăzut încă de acum două decenii, în toate detaliile lui. Sigur asta a fost tot? Bibi face pe mortul, semn că ar putea să lucreze în paralel la un „pas doi” surprinzător, de natură să răstoarne situația.
“It’s not over until the fat lady sings”
Autor: Lucian Davidescu