Există un tip de analist – frecvent întâlnit în modernitatea grăbită și autosuficientă – care confundă competența tehnică cu autoritatea asupra domeniilor destinate spiritului. Din această specie pare să facă parte și Cristian Tudor Popescu, care, privind filosofia de la nivelul unei raționalități inginerești, frustrate de propriile limite speculative, își permite să emită verdicte asupra unor giganți ai gândirii precum Platon și Aristotel.
Judecata sa nu este doar grăbită – este structural inadecvată. Pentru că filosofia nu funcționează în registrul verificabilității inginerești, nu produce șuruburi conceptuale și nici nu se validează prin prototipuri experimentale. A-i reproșa lui Platon caracterul „fantezist” al Teoriei Formelor sau a reduce Mitul Peșterii la o simplă „fabulație care nu dovedește nimic” echivalează cu a-i reproșa lui Bach că nu respectă standardele acustice ale unui laborator de fizică.
În accepția lui CTP, filosofia platonică devine o colecție de basme, o pseudo-religie articulată în jurul unor intuiții poetice arbitrare: Metempsihoza, Atlantida, solidele perfecte, Virtuțile Înnăscute. Dar tocmai aici se produce eroarea capitală – confundarea instrumentului pedagogic cu teza dogmatică. Platon nu prezintă miturile sale ca pe niște adevăruri revelate, ci le introduce în scenă drept ipoteze dialectice, drept dispozitive hermeneutice menite să stimuleze reflecția asupra raportului dintre aparență și esență, dintre opinie și cunoaștere.
A reduce Mitul Peșterii la o simplă narațiune lipsită de valoare probatorie înseamnă a nu fi înțeles nimic din funcția alegoriei în construcția epistemologică a lui Platon. Peștera nu este o poveste despre prizonieri, ci o anatomie a ignoranței umane, o radiografie a condiției noastre cognitive într-o lume în care umbrele sunt confundate cu realitatea. Este, dacă vreți, prima critică sistematică a simulacrului – cu două milenii înainte de apariția termenului.
Platon nu este, așadar, un colecționar de fantasme cosmologice, ci un spirit de sinteză care supune examinării dialectice întregul patrimoniu intelectual al Greciei clasice: de la poeții presocratici la sofistica militantă a epocii sale. Dialogurile sale nu sunt tratate dogmatice, ci laboratoare ale gândirii în mișcare, spații în care ideile sunt testate, tensionate și uneori abandonate.
A-l studia pe Platon doar pentru că opera sa s-a păstrat – asemenea celui care își caută cheile sub felinar pentru că acolo e lumină – este o glumă facilă. Faptul că Platon a supraviețuit textual acolo unde alții au dispărut nu este un privilegiu nemeritat, ci dovada valorii care a structurat însăși tradiția metafizică a Occidentului. Însă CTP, prin reducerea Mitului Peșterii la o narațiune lipsită de sens se face vinovat de o deformare flagrantă a gândirii filosofice.
Un om deștept alege principiul: apreciez ce nu înțeleg, adică fii respectuos față de corola de minuni a lumii. Însă să scoți din context niște propoziții și să le înșiri ca fantasmagorii este de-a dreptul revoltător. Afirm acest lucru în calitate de filozof: ar putea să pună mâna și să citească cele două volume de filozofie publicate – Monada Rațiunii și Citadela Nebunului.
În loc să se aplece cu respect asupra ideilor care au definit civilizația noastră intelectuală, CTP transformă sarcasmul într-un instrument de demolare gratuită, împingându-ne într-un teritoriu al ignoranței mascate drept competență. Dacă Mitul Peșterii rămâne opac pentru el, vina îi aparține.
Poate că, înainte de a demonta cu sarcasm edificii ridicate de milenii, ar fi util ca CTP să se întoarcă la școală – nu neapărat ca instituție, ci ca exercițiu de modestie în fața celor care au gândit înaintea noastră și datorită cărora avem ce învăța. Evident, mai este nevoie și de minte.
Autor: Lucian Ciuchiță