Lovitura cu bocancul in demnitatea nationala. Tragedia dispariţiei poporului meu

Paul Anghel, prozator şi reporter, scria cândva despre specia rară, pe cale de dispariţie, a pelicanilor. Privindu-i cum se desprind greoi de grindurile lor şi vâslesc, şiruri, şiruri spre dunga orizontului, trăieşti impresia că nu se vor mai întoarce niciodată, lăsând apele pustii şi pământul orfan. Ceva de genul acesta scria Anghel şi eu mă cutremur acum, mai mult decât de blestemul de a-l avea aici pe Băsescu, de blestemul bejeniei românilor care se desprind de pământurile lor, de cimitirele unde îşi au îngropaţi părinţii, de prieteni şi rude, plecând spre neunde. ştiam că suntem mai puţini, ştiam că s-au golit satele de oamenii tineri, puternici şi activi, ştiam că mor anual mai mulţi români şi se nasc tot mai puţini (doar în coşmarurile celui înconjurat de femei sterpe suntem “o ţară de mămicuţe şi bebeluşi”), ştiam atâtea sau le bănuiam, acum am certitudini. E marţi, ora prânzului, nu ştiu ce va decide Curtea Constituţională, în care n-am încredere, aşa cum mi-am ruinat încrederea în CSM, devenită cea mai de ruşine instituţie a dreptului, n-am încredere în instituţiile “reformate” şi călărite de Băsescu, dar ceea ce mă îngrozeşte acum e bejenia românilor – pe care, mi-o dovedesc prima oară cifrele -, risipirea în patru zări a neamului meu. Unii au ajuns, după cazne şi umilinţe, să-şi dovedească inteligenţa, profesionalismul, calităţile, în ţările în care au ajuns. Alţii, mulţi, cei mai mulţi prestează munci sub calificarea lor, se acomodează greu statutului de venetic, dar strâng din dinţi şi rămân acolo fiindcă în ţara în care s-au născut nu mai e de trăit.

Înţeleg, din declaraţiile obraznice ale lui Băsescu şi ale acoliţilor lui, că toţi aceşti pierduţi prin lume, unii dintre ei trăitori de zece sau douăzeci de ani în străinătate, sunt votanţii lui. Dumnezeule, fete care spală la fund bătrâni în Italia, îmbătrânind şi ele încet, încet, care nu pot pleca la o secţie de votare, la 150 kilometri, fiindcă n-au voie să-şi părăsească asistaţii, iar dacă ar putea pleca există riscul să le fie luat locul de muncă de o sudaneză sau o bulgăroaică, aceste truditoare pe bani puţini l-ar fi votat pe Băsescu, sunt, zice el, votantele lui! Ruşine! Mai mare măgărie decât aceea de a te împăuna cu pretinsele voturi ale celor care te urăsc de moarte nu poate exista.

Da, ne-am rărit, bate vântul printre români şi pare un vânt de moarte şi sărăcie. Un sfert nu mai suntem. Cât mai trebuie pentru a dispărea, asemenea pelicanilor, şi ceilalţi? Specia românilor, pe cale de dispariţie, iată ştirea pe care n-o aşteptam, dar o bănuiam. Bejenia umilinţei. Bejenia sărăciei. Bejenia înfrânţilor în ţara lor. Urmează dispariţia unui sfert din România, preţ negociat de Traian Băsescu pentru menţinerea lui la putere. Aşa rezultă din date şi declaraţii ironic străvezii pe care chiar el le-a rostit.

Mă pregăteam să închei aceste rânduri când televizorul, care murmura discret, mă anunţă că pretinsa Curte Constituţională, micul cor de robi şi de laşăi ai lui Băsescu, a invalidat referendumul. Românii mai primesc un dos de labă care, jur, n-a fost “nici cu pumnul în faţă, nici în plex”, ci cu bocancul în demnitatea naţională. Curtea, dimpreună cu Băsescu, se cacă, ţinându-se de mână, pe poporul român.

Autor: LUCIAN AVRAMESCU
sursa: jurnalul.ro