Revista RIVEmed (Recherche sur l’Identité, la Vocation et l’Education Médicale) mi-a solicitat un articol de opinie. Acest articol va fi publicat în septembrie 2017. Recitindu-l, am considerat că este un subiect de dezbatere și cum nu toată lumea are acces la revistă sau la limba franceză, m-am gândit că unele dintre ideile de acolo prezintă interes și le public aici.
În 1975, la una dintre consfătuirile de pedagogie medicală organizată de OMS la Copenhaga, se scotea în evidență lipsa de pregătire pedagogică modernă a cadrelor didactice din majoritatea Universităților de Medicină din Europa și se concluziona că este absolut necesară dezvoltarea învățământului medical și analiza acestuia pe baza următoarelor criterii:
1.Îmbinarea armonioasă și flexibilă a învățământului medical cu asistența medicală a populației (ocrotirea sănătății) și cu cercetarea științifică medicală.
2.Accentuarea învățământului medical permanent prin planuri flexibile cuprinse sub denumirea de educație medicală continuă.
3.Receptivitatea față de noile tehnologii din pedagogie și mai ales din pedagogia medicală.
4.Decongestionarea planurilor de învățământ de licență, având ca obiectiv crearea culturii generale medicale, iar multiplele specialități, supraspecialități etc., urmând a fi trecute pe seama învățământului de specializare și a celui permanent.
5.Necesitatea pregătirii pedagogice organizate și științifice a cadrelor ce optează pentru învățământul medical.
Aceste recomandări sunt de actualitate și în prezent și arată că pedagogia medicală, (parte a pedagogiei generale ca formă aplicativă și particulară), constituie o problemă a epocii moderne. Aceasta cu atât mai mult cu cât există pericolul ”dezumanizării profesiei medicale” printr-o serie de factori care o influențează: raționalizarea resurselor în medicină, fetișizarea unor concepte (medicină bazată pe dovezi, ghiduri, protocoale) hipertehnologizarea, supraspecializarea, fragmentarea învățământului medical etc. Prin urmare, încet-încet omul (pacientul) devine din subiect, un simplu obiect. De aici se naște întrebarea firească: există o criză a învățământului medical? Dacă da, unde se manifestă aceasta?
Din experiența de peste 40 de ani pe care o am, aș putea să spun că deocamdată nu există propriu-zis o criză, dar există elemente care pot conduce spre o astfel de criză. Aș vrea doar să enumăr două elemente la care pedagogia medicală prin specificul științific și etico-cultural poate interveni pentru a le elimina.
Criza selecției. În prezent universitățile de medicină din România selectează viitorii studenți, făcând apel exclusiv la memorie, la cunoștințele acumulate de către aceștia. Examenul de admitere este fetișizat și făcut cât mai dificil fără nicio preocupare, privind decelarea calităților etico-afective pentru profesiunea medicală a candidaților. Există o adevărată competiție să se introducă la admitere unele materii care în viziunea formatorilor ar fi absolut necesare viitorului medic. Se pune accent exclusiv pe memorie. Se uită că de fapt procesul de selecție nu poate fi rezolvat doar prin evaluarea însușirii unor cunoștințe. Se face abstracție de faptul că medicina este o profesie umanistă, care utilizează rezultatele științelor tehnice. Mai mult, este limitat, dacă nu chiar exclus, accesul candidaților cu o pregătire umanistă atât timp cât disciplinele obligatorii sunt Chimia, Fizica și Biologia. De aici vine întrebare firească: de ce alte discipline poate chiar mai importante pentru profesie (cum ar fi Filozofia, Psihologia, etc.) sunt excluse? Atributele motivaționale și vocaționale în realizarea profesiei medicale sunt definite în pedagogia medicală ca o depășire permanentă prin competență, sensibilitate și pasiune pentru omul bolnav și ca o expresie a tradiției samaritene a acestei profesii. Și atunci, cum evaluăm aceste caracteristici printr-un simplu examen care face o radiografie de moment a unor cunoștințe?
Ținând cont de acestea, marile universități de medicină din Europa și Statele Unite ale Americii au renunțat în mare parte la simpla testare a cunoștințelor și au introdus sisteme de selecție mult mai sofisticate axate mai ales pe evaluarea motivației și vocației pentru profesia medicală. O astfel de modalitate de selecție s-a realizat prin evaluarea atât a cunoștințelor (exprimată prin rezultatele la testele din liceu), cât mai ales prin activitățile extracurriculare desfășurate de candidați (voluntariat, activități culturale, activități sportive, activități umanitare etc.). În opinia mea o astfel de evaluare este mult mai apropiată de scopul selectării unor candidați cu adevărată vocație pentru profesie.
Criza procesului educațional prin predominanța informației față de formația medicală a studentului și neglijarea trinomului a ști – a ști să faci – a ști să fii. Ne găsim aici în fața a două primejdii cu riscul de a depersonaliza învățământul medical și studentul. Pe de o parte, excesul de informații (care oricum nu pot fi asimilate în totalitate), iar pe de altă parte, pierderea motivației prin absența subiectivării mesajelor profesiei. Auzim tot timpul sintagma medicalizarea învățământului medical. Sub acestă acoperire se uită obiectivul învățământului medical și anume, a forma medici. Sub acest pretext disciplinele care îl pot ajuta pe viitorul medic să integreze cunoștințele și să se integreze în valorile universale ale societății au fost fie excluse, fie marginalizate. Mă refer aici la Filozofie (mai ales, Antropologia filozofică), Psihologie medicală, Sociologie, Lingvistică și Multiculturalitate etc. În schimb au fost introduse (invocându-se progresul științelor medicale) tot felul de sub sau supraspecializări care în realitate sunt de competența învățământului postuniversitar de specializare sau supraspecializare sau de competența educației medicale continue. Astfel, asistăm la sufocarea didactică a studenților într-un învățământ gregar și nu individualizat pentru medicină. Asistăm astfel la o lipsă de ierarhizare autentică a valorilor didactice care în fapt exprimă lipsa modelelor medicale autentice. Lucrând cu omul, viitorul medic trebuie să înțeleagă omul și să înțeleagă valorile la care se raportează acel om: să fie competent, dar în același timp tolerant și capabil să intre în sintonie afectivă cu partenerul său. Medicina practicată în scop exclusiv ”liberal” în care bolnavul este un simplu client, determină în mod decisiv o criză a medicinei.
De aceea în procesul educativ nu trebuie excluse valențele axiologice ale profesiei.
Autor: Vasile Astărăstoae
Sursa: Vasile Astărăstoae