Un domn din bula mea insistă că melodia lui Tudor Chirilă cu Puya e o nostalgică comemorare a comunismului. Și mi-a adus ca argument pozele cu pionieri și șoimii patriei din film – imaginile de mai jos.
Aaaa, daaa, pionierii, acești racolați de securitate, acești membri de partid sub acoperire. Iar șoimii patriei? Niște fanatici, gata să-și asmută armatele de cowboy și indieni de plastic asupra dușmanului de clasă. Știți de ce nu se găsesc teroriștii din ’89? Pentru că erau șoimi și și-au luat zborul. Cine putea suspecta un copil de grădi, înarmat cu un pistol și cantități mari de săgeți cu ventuze? Așa au scăpat toți, pentru ca ani mai târziu să poată cânta tinerilor nostalgici despre binefacerile comunismului.
Lăsând la o parte antipatiile multora pentru unul sau altul dintre cei doi performeri, piesa nu-i despre comunism! E despre unele lucruri probabil mai bune atunci decât acum. E despre nostalgia tinereții pierdute. Da, comunismul a fost un sistem criminal. Dar iertați-ne că am reușit să găsim bucurii și pe vremea aia. N-am știut că trebuie să suferim ca niște martiri, altfel vom fi acuzați de propagandă roșie.
Profit de această ocazie să mă autodenunț. În clasa a VII-a am fost comandant de detașament. Știu, e oribil, dar gândiți-vă că nici mie nu mi-e ușor să admit, după atâția ani, că am fost torționarul clasei. Am avut trese galbene și multe insigne-distincții – fiecare dintre ele dovada fizică a unui act reprobabil. În restul ciclului gimnazial am fost mâna dreaptă a călăului, adică locțiitor de comandant de detașament. Buzele mele sunt pătate de cântarea versurilor patriotice ale imnului Republicii SOCIALISTE România. Am privit în fiecare zi de școală portretul dictatorului Ceaușescu și nu am avut nici cea mai mică dorință de a-l da jos (decât cel mult sa-l șterg de praf, în loc să rașchetez parchetul). Cel mai rău lucru e că am fost responsabil cu propaganda. Adică produceam epigrame și desene pentru gazeta de perete a școlii, spre înfierarea destoinică a unor elemente capitaliste precum gunoiul nearuncat la coș, violența în clasă sau chiulul la ore. Le găsiți în arhivele Securității la secțiunea “agenți mici sub acoperire – opere de aur în epoca de aur”.
Sigur că am avut și momente de rătăcire, care nu mă fac însă dizident. Cum a fost atunci când am spus bancul cu Țopescu care ”a intrat în alimentară și a strigat GOOOOL!”, iar ora de șezătoare a clasei a V-a s-a terminat brusc. Ce am făcut mai departe? Nimic. Am continuat să servesc regimul.
Țineți-vă bine, că nu am terminat. Mărturisesc (și mi-e rușine acum, dar e târziu, răul a fost făcut) că am trăit atunci multe momente fericite. Mi-au plăcut glucoza, eugeniile, Brifcorul și înghețata Polar, total lipsite de E-uri. Am savurat cu plăcere sardonică o mulțime de filme produse de mașina de propagandă românească. Sunt de părere (hai judecați-mă) că jucatul afară e mai bun decât statul pe tabletă – chiar dacă atunci am participat la periculoase războaie cu prăștiile între cartiere. Mă bucur că, dată fiind calitatea inatacabilă de pionier, am putut să merg singur la școală și să cutreier dealurile, parcurile și locurile de joacă fără să mă păzească părinții în fiecare sfântă secundă. Ba chiar am fost lăsat de multe ori singur în casă sub 12 ani – nu mai puteți să-i arestați, au murit amândoi.
Stați că n-am terminat. Recunosc că, probabil sub influența îndoctrinării comuniste, și în perioada de tranziție de după Revoluție am avut manifestări proletare. Dormitul câte cinci în corturi de doi, cazarea precară de la Costinești-sat și cafeaua de care trăgeam o noapte la Vox Maris au fost mult mai memorabile decât multe dintre distracțiile de lux pe care mi le-am permis ulterior în timpul capitalismului putred. Nu am nicio scuză. Sunt gata să îmi predau tresele, insignele, eghileții și cravata de pionier pe care le-am păstrat, cu siguranță, nu din nostalgie pentru copilărie, ci pentru dragul de regim comunist.
Hai, arestați-mă.
Autor: Liviu David