Din acest punct de vedere, nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru publicarea volumului „Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic”. Apărută la editura Alexandria Publishing House la sfârșitul anului trecut și beneficiind de traducerea Teodorei Dumitru, lucrarea reunește texte scrise între 2008 și 2013, așadar în perioada scursă de la momentul primului șoc al crizei până la stingerea protestelor de stradă masive ce i-au succedat, într-un răspuns spontan față de politicile de austeritate din ce în ce mai agresive. De aceea, cartea este simultan o cronică a crizei – cu toate dimensiunile ei, latura economică fiind probabil numai cea mai vizibilă, nu cea mai profundă – și un „raport final” asupra postcomunismului. Însăși succesiunea primelor două secțiuni, „Capitalism și modernitate tardivă” și „Postcomunismul românesc”, face să transpară în mod natural acest continuum, care unește interpretarea transformării României postcomuniste cu examinarea atentă a strategiilor de consolidare ale globalismului capitalist. În cursul lecturii, eseul de final al celei de-a doua secțiuni, examinând natura și posibilele efecte ale protestelor împotriva proiectului Roșia Montana din septembrie 2013, nu mi-a părut a fi nimic altceva decât o justă încheiere pentru cel cu care începusem, despre „candidatul providențial” Barack Obama – omul politic nou, admirat de tinerimea cu speranțe liberale, simbolul schimbării, vedeta mediatică. Nimic mai firesc. Este imposibil să nu remarci cât de bine stau alături marile câștiguri speculative de pe Wall Street și eșecul bugetar al Statului Român, politica autoritară a administrației Sarkozy față de țigani și fluxurile migratorii dinspre Estul dezindustrializat, marșandizarea privativă a culturii universitare europene (a se vedea capitolul „Criza universității – criza societății”) și autodeprecierea universităților publice din România.
Opțiunile ideologice ale lui Claude Karnoouh sunt cunoscute. A avut parte de prea mulți detractori printre intelectualii la modă din România ca să nu se știe pretutindeni că împărtășește convingeri de stânga, că folosește în mod consecvent conceptele sociologice și politico-economice marxiste și că nu este încântat de condamnarea ritualică, tardivă, a comunismului. Temele majore ale criticii anticapitaliste sunt ușor de recunoscut în textele lui. Totuși, lucru destul de rar întâlnit la autori cu opinii ferme din spațiul cultural românesc, ideile nu cer adeziune. Nu trebuie să-i dai dreptate autorului, nu trebuie să te afli pe aceeași lungime de undă cu el ca să le accepți evidența. Sunt, de fapt, prezentate în așa fel încât cititorul este obligat să-și asume o poziție, să se situeze critic. Fie față de realitatea politică, fie față de text.
Pentru cititorii obișnuiți cu tușele groase, simpliste până la caricatural, în care este schițată frecvent gândirea socială de stânga la noi, lectura postmodernității politice pe care o propune Claude Karnoouh nu va fi ușor de digerat. Pune multe nuanțe în imaginea capitalismului de azi și adaugă nenumărate elemente de context. Ele prezintă o stare de lucruri prea complicată pentru a încăpea în narațiunea maniheistă a luptei dintre bine și rău. Cu atât mai puțin în cea a optimismului revoluționar. Așa se explică, probabil, nota de realism pesimist a reflecțiilor despre posibilitatea emancipării. Chiar și cititorii avizați, cei care nu s-au rezumat la o lectură superficială a textelor radicale, cei care cunosc cuvintele profetice ale lui Guy Debord, vor fi pe alocuri puși în dificultate sau cel puțin vor fi nevoiți să iasă din propria zonă de confort. Vor descoperi sentințe aspre, fără ocolișuri, ce se îndreaptă spre diversele mode intelectuale stângiste, spre grupurile cu vederi de extremă stângă care repetă în gol sloganele trecutului, spre pasiunile ecologiste lipsite de busolă politică ori către pseudo-radicalismul unora dintre cercurile artistice avangardiste. Nu sunt menajate nici numele răsunătoare ale intelectualității radicale, precum Antonio Negri, Michael Hardt, Alain Badiou, Slavoj Žižek, Giorgio Agamben (pp. 60-66).
Însă ținta efortului critic ce definește această lucrare este, fără îndoială, ansamblul structurilor de putere ce determină societăți întregi să plătească fără întârziere, până la ultimul cent, costurile din ce în ce mai ridicate ale corupției politice transnaționale și ale eșecurilor pieței dereglementate. Diferitele înfățișări obscene pe care le ia imoralismul mercantil – de la câștigurile financiare exorbitante obținute de marii speculatori bursieri după subvenționarea băncilor „prea mari ca să fie lăsate să cadă”, până la degradarea inexorabilă a mediului („Copenhaga sau congresul păcălelilor”) și geopolitica cinică a statelor militarizate – compun înfățișarea sumbră a vremurilor în care trăim. Iar postcomunismul, cu experimentele lui sociale la scară continentală, cu incertitudinile și așteptările lui irealizabile, apare, în orizontul unei filosofii a istoriei de inspirație heideggeriană, ca „element cheie al desăvârșirii capitalismului de tipul al treilea – stadiu ultim al mondializării tehno-financiare” (p. 259). Ideile eseului ce dă titlul acestui volum gravitează în jurul aserțiunii redate mai sus. Postcomunismul este mai mult decât ansamblul tranzițiilor petrecute în Europa de Est. Ar putea fi considerat, mai curând, unul dintre acele laboratoare ale istoriei ale căror produse de sinteză prelungesc, prin miracolul Tehnicii, viața sistemului economic global: „Așadar, timpul, logica în care se dezvoltă esența formei-substanță Capital (…), înscrisă în Tehnică, în calitatea ei de ultimă metafizică a modernității (…), comandă discursul Dasein-ului în era post-, și nu invers. Ceea ce ne conduce firesc la interpretarea imploziei comunismului și a mutației chineze drept o reactualizare-radicalizare a unicului subiect real al istoriei modernității târzii: nu proletarul, ci Capitalul și capitaliștii” (p. 258).
Mai ales atunci când părăsesc registrul discursiv al filosofiei politice, diagnosticele au o luciditate tăioasă. Ele chestionează insistent prejudecățile intelectuale și locurile comune cele mai populare, vicleniile rațiunii și ale istoriei deopotrivă. Cuvintele sunt adesea necruțătoare, pentru că autorul e un polemist înflăcărat, întotdeauna pregătit să pună degetul pe rană sau să pedepsească patimile meschine ale adversarilor. Dar oricât de ascuțit ar fi verbul, dincolo de numeroasele referințe la cultura pop și ironiile savuroase, stilul exemplifică, inconfundabil, calmul erudit al gândirii savante de cultură franceză. Iar alături de erudiție stă o receptivitatea culturală subtilă, evidentă în seria de scrieri despre artă și societate care precedă ultima parte a cărții.
Claude Karnoouh este un „călător străin” care ne observă de mult timp. Lucrul acesta se vede în felul în care explică ceea ce el numește „eșecul românesc în postcomunism”, adaptarea eșuată, tragedia tranziției, trecerea de la developmentalismul dictatorial, hotărât să „sistematizeze satele”, la capitalismul monopolist fără opreliști, apt să aneantizeze resursa umană și materială a țării în cel mai scurt timp. Observațiile despre felul în care noua elită românească și-a refuzat originile rurale și responsabilitatea socială (pp. 289-292), pot fi alăturate, pentru contrast, caracterizării pe care ne-a furnizat-o una dintre telegramele diplomatice americane dezvăluite de Wikileaks, în care România postcomunistă era descrisă ca o „națiune sălbăticită” (expresia îi aparține comisarului european Chris Patten). Cum poate fi altfel o națiune ai cărei învățați elogiază capitalismul sălbatic?
Nu aș putea să închei fără să menționez schițele memorialistice de la finalul cărții. În primul rând pentru că ele includ un portret intelectual inedit al lui Claude Levi-Strauss, figură magistrală căreia antropologia europeană îi datorează mult, autor prin intermediul scrierilor căruia am descoperit teoria socială structuralistă. În al doilea rând, pentru fragmentul care descrie confruntarea cu propriul dosar de Securitate, în care profesorul francez se vede caracterizat fie ca spion în solda ungurilor, fie ca „om dificil”, cu „concepții semite puternice”, chiar „adept al extremismului semit” („Străin pentru mine însumi”). Nu se poate scrie nimic mai grăitor despre febra paranoidă care îi cuprinsese pe lucrătorii Securității la începutul anilor ’80, când ceaușismul devenise ideologie de partid și de stat. Nicăieri nu se poate vedea mai clar decât în această istorisire genealogia delațiunii și parvenitismului, pilonii pe care s-a ridicat edificiul opulent al oligarhiei de tip postcomunist.
Aici, în Est, ne-am obișnuit să gândim existența politică în termenii unei tranziții fără sfârșit. În felul acesta, fără să ne dăm seama, contribuim perseverent la construcția mentală a propriei marginalități europene, postcomunismul continuu. Sfârșitul istoriei, în sensul hegelian al expresiei, este departe. În sens apocaliptic, ca distrugere cataclismică, s-ar putea să fie la doi pași. Dar oare când se va sfârși postcomunismul? Când se va sfârși postcomunismul pentru noi?
Autor: Ovidiu Gherasim-Proca
Ovidiu Gherasim-Proca este lector universitar în cadrul Departamentului de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.
GANDESTE RECOMANDA: Cel mai nou volum semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” (capitolul “Cum se fabrica omul providential”), a aparut in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Volumul se poate comanda AICI