Inainte de a incerca o sinteza a unora dintre cele mai importante dintre lectiile mentionate mai sus, merita sa subliniem un lucru: este evident ca fiecare stat, in functie de amploarea/anvergura/atu-urile/slabiciunile propriei economii nationale, are necesarele sale nuante si ca nu exista un elixir magic ce poate fi inghitit pentru a vindeca orice maladie.
Tocmai de aceea vom incerca sa subliniem doar acele puncte comune, puncte care s-au dovedit valabile din SUA pina in Italia si din Germania pina in China.
1. Nu majorati fiscalitatea (sau parafiscalitate); dimpotriva, daca este posibil, in vreme de criza taxele trebuie reduse. Ne referim atit la impozitele directe, cit si la cele indirecte. Pina la urma, iesirea din criza inseamna ca firmele incep sa PRODUCA si sa VINDA (la intern si la extern) la fel de mult ca inainte de recesiune sau chiar mai mult.
Cresterea economica inseamna insumarea la nivel national a cresterii productiei de bunuri si servicii la nivel individual, de catre “jucatorii” mici, mijlocii sau mari ai economiei.
O povara in plus pentru acesti jucatori care oricum singereaza in substanta economica poate insemna luarea de singe de la un bolnav de anemie cronica. Reducerea fiscalitatii inseamna, dimpotriva, o necesara gura de aer pentru companii.
2. In vremuri de criza, rolul statului – mai ales prin expresia sa administrativa, guvernul – trebuie sa creasca, nu sa scada. Politica lui “laissez faire, laissez passer” nu functioneaza nici macar intr-o forma redusa. Trebuie un guvern activ, mai ales din punct de vedere investitional. Fara o majorare a investitiilor publice – dar atentie la punctul 1, adica nu prin majorarea taxelor – cererea solvabila inevitabil dislocata de criza, nu poate fi suplinita prin nimic.
3. Un stat activ trebuie sa fie si un stat inteligent. Un stat inteligent inseamna unul care stie sa creeze un mediu antreprenorial suficient de prietenos incit sa fie hipercompetitiv comparativ cu alte state. Capitalul este mai putin, deci creste semnificativ si competitia pentru atragerea lui.
Statul trebuie sa faca in asa fel incit sa promoveze politic care pe de-o parte mentin capitalul existent in tara, iar pe de alta sa atraga capital “proaspat” pentru a realimenta masinaria economica. Gradul de libertati economice trebuie sa creasca, birocratia sa se diminueze iar interlocutorii publici sa dea dovada mai mult decit oricind de inteligenta si onestitate.
4. Imprumuturile si sporirea indatorarii – interne si/sau externe – nu trebuie sa ingrijoreze atita vreme cit banii atrasi prin imprumuturi sunt folositi pentru investitii si nu pentru consumul strict necesar (dincolo de care incepe dezintegrarea sociala).
Cind o economie are nevoie de injectii de capital iar acel capital nu este produs suficient in interior, el trebuie adus – daca nu prin investitii, ceea ce este ideal, atunci prin credite – din afara tarii.
Grav este daca banii sunt folositi anapoda pentru un consum irational sau – si mai grav – iau cai “ocolitoare”, alimentind, de fapt, grupuri de interese obscure.
Atunci tara respectiva va fi DOAR indatorata, fara a se creea premisele sustenabile ale rambursarii imprumuturilor (Romania anilor ’80 sau unele state din America latina a anilor ’70).
5. Publicul larg trebuie sa aiba incredere in guvern. Comunicarea onesta este esentiala pentru consolidarea acestei increderi. Regatul Unit, care nu a avut un guvern stabil si care sa se bucure de o sustinere publica semnificativa, iese din recesiune mai greu decit Germania, care a avut o asemenea administratie.
Imaginea guvernelor este oricum oarecum ambigua pentru publicul larg in toate statele iar in vremuri de criza deteriorarea acestei imagini este un risc major.
Daca esti pasager intr-un autobuz ce merge pe un drum periculos, increderea in sofer este esentiala pentru a nu stirni o panica ce poate deveni ea insasi un ingredient agravant suplimentar al crizei.
6. Patronatele – alaturi de guvern – au o responsabilitate majora, ca si sindicatele, de altfel. Unele companii, in panica, sunt tentate la a spori presiunea asupra salariatilor, fara un temei limpede si fara o strategie clara.
O restructurare care a reusit nu inseamna ca 20 de salariati se sinucid. Sindicatele trebuie sa inteleaga rolul unei posibile curbe de sacrificiu, dar si sa vegheze la stoparea unor predictibile abuzuri patronale.
Patronatele nu trebuie sa accepte cu lejeritate aruncarea peste bord a “surplusului” – acest surplus inseamna dislocarea unui segment de piata si mai mare iar efectele perverse se intorc tot asupra companiilor, chiar daca nu imediat.
7. Panica este cel mai important inamic in orice criza, fie ca vorbim de una economica, politica sau de alta natura. Daca miine, de pilda, un numar semnificativ de romani ar decide sa-si converteasca economiile din lei in euro, este limpede ca leul s-ar deprecia sever, fara o alta cauzalitate obiectiva.
Intotdeauna vremuri de criza nasc profeti de varii naturi sau calibre, discursul public incepe sa fie impanat de un inevitabil mesianism. Publicul trebuie sa creada doar acei furnizori de informatii/analize al caror profesionalism a fost verificat in timp si care au o atare menire.
Cite din conditiile de mai sus sunt, deocamdata, indeplinite de tara noastra? Probabil ca mai niciuna.
Avem o formula guvernamentala mai mult decit instabila, imprumuturile au mers pe consum – investitiile promise au ramas pe hirtie – politica fiscala este contradictorie macar prin “zvonistica”, mediul economic a ramas la fel de ostil antreprenoriatului, etc, etc. Ne permitem o asemenea stare de lucruri?
Evident, nu. De ce se intimpla? Pentru ca “turnirurile” politice acapareaza complet agenda publica. Ce va urma? Vom vedea…
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa:bloombiz.ro