Motto: „Dacă văd o nedreptate şi nu fac nimic s-o îndrept, sunt laş”. (Confucius)
“Absenţa fricii e prima cerinţă a moralităţii; laşii nu pot fi niciodată morali”. (Mahatma Gandhi)
Nu există risc mai mare pentru o ţară decât să aibă un preşedinte laş. Unii ar numi asta nu risc, ci blestem. Eu, însă, nu vreau să merg chiar atât de dreptate. Blestemul are în el ceva implacabil. Riscul, uneori, rămâne doar o posibilitate neîmplinită. Ţara poate avea şansa ca, laşului care o conduce, istoria să nu-i pună la încercare temeritatea şi onoarea chiar pe durata mandatului său. Şi atunci, ea, ţara, nu pătimeşte de pe urma laşităţii lui, a preşedintelui.
Când preşedintele e un om laş iar laşitatea lui se manifestă în faţa unei femei, pare a fi de două ori mai grav. Căci imaginea şi amintirea sa ajung de două ori de râsul lumii. Devin, de-a dreptul, caricaturale.
Este cazul ultimilor noştri doi preşedinţi: capitularzi în faţa unei femei.
Dacă găsesc vreun merit Laurei Codruţa Kovesi, acesta este că domnia sa a reuşit să-i dezbrace de aparenţe atât pe Iohannis cât şi pe Băsescu, să le dezlipească glazura aia lucioasă de bărbăţie şi cocoşenie cu care se prezentau, ţanţoşi, poporului, pentru a ni-i devoala aşa cum sunt în lăuntrul lor definitoriu: nişte căcăcioşi!
Traian Băsescu e genul braveur. Şcoala năravurilor de gang şi a porturilor pline de interlopi. El să răcnească cel mai tare, el să lovească primul şi pe la spate, el să-i aibă pe alţii la mână şi să le strângă degetele în uşă până obţine ce vrea de la ei, lui să-i fie bine iar, de restul, poate să se aleagă praful.
Klaus Iohannis a fost şcolit diferit. Să stea la fereală şi să-i lase pe alţii să se murdărească pe mâini în locul lui. Să nu se bage în cafturi deschise pentru că nu ştie nici să dea, nici să încaseze. În schimb, să fie pe fază la împărţirea mălaiului. Astfel a devenit liderul paravan perfect pentru şmecherii de acţiune, cel care asigură protecţie în interior şi încredere în exterior şi care, ca recompensă, primeşte mereu, la superlativ şi fără riscuri, partea leului.
Tipologii diferite de preşedinţi, dar aceleaşi dâre greţoase lăsate în urma mandatelor lor: bale lipicioase de melc, cu inserţii de excremente, expulzate, ca cerneala de sepie, în panica acceselor frecvente de derută şi trădare.
Klaus Iohannis e paralizat de frică în faţa ameninţării pe care o reprezintă Laura Kovesi pentru el şi pentru prima doamnă. Dosarul cu casele de la Sibiu şi cine mai ştie ce altceva, au developat în acest voinic cu picioare în X şi reflexe de iepuraş cu gonacii pe urme, imaginea marionetei perfecte. A rostitorului, fără sentimente şi liber arbitru, de mesaje ale păpuşarilor. Să declari cu atâta senină inconştienţă că un plagiat de 4% nu merită să fie pedepsit şi că tu, personal, eşti mulţumit de procurorii care au încălcat grav Constituţia, trădează lobotomie liber consimţită. Laşitate şlefuită chirurgical. Operaţie, inestetică, pe creier. Înaltă trădare a respectului de sine. Klaus Iohannis nu doar că nu are minima temeritate de a recunoaşte imperfecţiunile unui înalt funcţionar aflat sub autoritatea sa, dar, mai deplorabil, se transformă în avocatul, cu pistolul la tâmplă, al acestuia.
Încât, te întrebi în aceste condiţii: dacă mâine, doamna Merkel îi va cere lui Klaus Iohannis ca, în numele unei Europe reşapate, să cedeze Transilvania ungurilor şi Moldova ruşilor, arătându-i pentru mai multă determinare, după modelul koveşist, pisica neagră a vreunui dosar compromiţător, ce va face sensibilul nostru preşedinte? Va ieşi, cumva, să ne explice beneficiile pentru viitorime ale unei astfel de amputări teritoriale a ţărişoarei? Cum a făcut-o, deja, pentru varianta Europei cu două viteze?
Nici Traian Băsescu nu e mai breaz, cu toată gălăgia lui vibrantă, de spart, la intimidare, geamurile DNA şi ale Parchetului General. El acţionează pe principiul sopranei care vrea să dea iama în cristalurile amantului infidel, depăşind cu vocea ei amplă frecvenţe de 1000 Hz şi intensităţi de 200 dB.
Laşitatea lui Traian Băsescu, deşi zgomotoasă (în contrast cu cea silenţioasă a lui Klaus Iohannis), ascunde tot atâta risc pentru ţară şi popor. De ce? Pentru că ignoră în egală măsura ideea de patriotism. Pe Traian Băsescu îl interesează, exclusiv, să-şi salveze pielea, şi, eventual, pielea Udrei. În rest, gargară tabagico – propagandistică. Din partea lui, în ceea ce priveşte ţărişoara, n-are decât să vină şi potopul. Puţin îi pasă!
Dacă măcar 10% dintre ideile nobile cu care Traian Băsescu îşi garniseşte pledoariile demagogice (apărarea drepturilor omului, eliminarea abuzurilor din justiţie etc) ar fi, cu adevărat, cauze cărora să vrea să se dedice, atunci ar aduce la lumină, din arhivele sale de şantajist emerit, acele probe ce ar declanşa schimbarea şi însănătoşirea. Nu o face, însă! Căci e riscant, iar el e laş! Le flutură la intimidare, pe la televiziunile prietene, negociază pe baza lor achitări şi clemenţe, şi tremură toată ziulica în aşteptarea succeselor lui meschine. Dar de făcut ceva concret întru îndreptarea răului, nimic. Se încadrează perfect în definiţia lui Confucius, din motto.
Cum şi Klaus Iohannis, în definiţia lui Mahatma Ghandi.
Doi preşedinţi slabi. Doi preşedinţi laşi. Doi preşedinţi care tremură, fiecare în felul său, în faţa Laurei Kovesi.
Doamne fereşte de vreun război! Doamne fereşte de vreo restartare a Europei pe bază de negocieri dure şi de interes naţional. Dacă de frica lui Kovesi preşedintele României renunţă şi la onoare şi la principii şi la libertatea sa de decizie, putem deduce foarte simplu cam la ce ne-am putea aştepta din partea lui în încleştări cu granzii mondiali. La capitulare necondiţionată.
În acest moment, şansa României este amânarea oricărei decizii majore referitoare la UE. Căci, dacă o decizie majoră se va lua în discuţie, pe noi nu va avea cine să ne reprezinte cu patriotism şi curaj.
Sursa: Contele de Saint Germain