La mulți ani, Țară! Iartă-ne pe noi, copiii tăi cei mai nevrednici!

Oare cum se răsucesc strămoșii noștri în morminte știind sacrificiile pe care le-au făcut pentru ca nouă să ne fie bine trăind toți în aceeași casă? Cum se simt țăranii-ostași care au ținut piept tăvălugului nemțesc la Mărășești, Mărăști și Oituz? Cum se simt eroii noștri văzând că țara a ajuns bătaia de joc a unor lepre străine de neam pe care, Dumnezeule!, chiar noi cu mâna noastră i-am pus acolo.

Prin toate satele prin care mergeți veți găsi monumente ale eroilor din Primul Război Mondial. Fiecare sat și-a jertfit fiii cei mai destoinici pentru eliberarea patriei. Azi monumentele lor sunt prăfuite. Și la fel e și memoria lor.

Oare cei care-au votat ca orașul să le fie condus de un neamț, unul care n-are nicio legătură cu pământul acesta, oare aceia mai pot fi numiți români? Oare cei care-au pus ștampila pe neamțul ăsta oligofren care ne conduce acum, oare aceia mai pot fi considerați români? Oare cei care votează un partid condus de fiul unui securist maghiar mai pot fi considerați români?

Oare noi, românii, dată fiind starea deplorabilă în care ne aflăm, mai putem fi considerați români? Dacă eroii noștri ar fi știut că vom ajunge așa cum suntem astăzi, oare ar mai fi luptat? Știu e o întrebare idioată. Ei ar fi luptat oricum pentru că aveau un alt sentiment al datoriei, pentru că aveau alte idealuri și trăiau o viață infinit mai curată decât mizeria în care ne scăldăm azi.

Imaginați-vă o armată prinsă în menghină. Dinspre vest venea pecinginea germanică. Dinspre est, foștii aliați fuseseră cotropiți de bolșevicii aflați parțial în slujba nemților. Două treimi din pământul nostru ajunseseră sub stăpânire străină. În fruntea țării se aflau un rege papleacă și-o regină curvă. Mai erau 2-3 oameni politici cu viziune și, dar și ei corupți până-n măduva oaselor. Țara era, practic, singură, deznădăjduită. Și-atunci a venit minunea! Oamenii aceia minunați care s-au încăpățânat să nu-l lase pe neamț să treacă. Cu orice preț, chiar și de-ar fi să se lovească de cadavrele lor înălțate precum un zid! Și nu l-au lăsat. „Pe-aici nu se trece” a devenit o piatră esențială a constituției oricărui român adevărat. Pentru că atunci, strânși în menghină, am reușit ca pe picioarele noastre să ne eliberăm. Fără ajutorul nimănui. Țara de-atunci s-a confundat cu acei țărani minunați, veniți de la plug pentru a-și apăra glia cu arma. Pe acei oameni trebuie să-i plângem azi, nu pe trădătorii care s-au pus în fruntea victoriei și cărora, ulterior, li s-au ridicat statui.

Faptul că acum, la peste un secol de la Marea Unire, suntem cuceriți de cei care au vrut să ne cucerească atunci, arată limpede căderea noastră. Nu suntem vrednici nici măcar să le sărutăm picioarele eroilor de-atunci, n-avem dreptul nici măcar să călcăm pe unde-au călcat ei. Ne-am bătut joc de o moștenire frumoasă și, mai mult, asistăm pasivi la călcarea în picioare a memoriei lor.

Azi trebuia să fie o zi de sărbătoare. Nu e! S-a transformat într-o zi în care armata îi prezintă onorul unei javre trădătoare, o zi în care defilarea înseamnă survolarea Bucureștiului cu avioane scoase din uz, cumpărate pe bani grei de la cei care ne-au bombardat capitala în 1944. Ce poate fi mai umilitor?