(…) Timpul se opreşte şi fiecare îşi vede de ale lui. Oamenii se gândesc la ce au făcut şi la ce n-au făcut anul acesta, la ce ar putea fi la anul. Nu cred că îşi caută sprijinul prin vreun colţ de ziar. Mai degrabă i-ar înjura pe cei care găsesc cu cale să-şi dea cu părerea tocmai acum. Anul ăsta a fost rău, la anul o să fie şi mai rău sau, cum zic alţii, cu 0,2% mai bine. Anul ăsta am căzut, la anul ne vom ridica. Ne ajută FMI-ul, ne ajută Europa, ne ajută Dumnezeu. Timid, se aude şi câte un „să ne ajutăm singuri”. Pe forum îi răspunde un taliban „taci, mă, hoţule, dă înapoi ce ai furat, tâlharule”. În ţara în care dispare şi oul de sub cloşcă, nu poţi să nu-i înţelegi frustrarea.
Comunismul a lăsat după el nişte fiare, clădite la un loc nu de vreo planificare deşteaptă, ci de ambiţiile unor satrapi locali. Arătau şefilor cât sunt de activi şi întreprinzători. Când banul a redevenit, bine-rău, măsura tuturor lucrurilor, unii au început să le taie, alţii au încercat să le facă să producă. Cei mai mulţi dintre întreprinzători şi-au pornit câte o afacere proprie. Statul fiind în continuare stăpân, fără reguli şi fără măsură, s-au înmulţit contractele privaţilor cu el. Epoca a fost numită pe drept cuvânt capitalism de cumetrie. Oamenii n-au mai făcut diferenţa între cei care munceau cu adevărat şi cei care acumulau din tot felul de intermedieri vinovate.
În septembrie 1991, vechiul sistem redevenise suficient de puternic pentru a-i împinge în Bucureşti pe minerii „revoluţionari”. Atunci a început nenorocirea. În primii doi ani de după ’89 fusesem cea mai reformatoare ţară din Est. În următoarele două decenii am ajuns pe ultimul loc. S‑au reconstituit piramidele de putere ale statului socialist. S-au compatibilizat cu birocraţia Vestului. Chiar oameni de bună-credinţă, ajunşi prin funcţii înalte, n-au reuşit decât ajustări minore. Sistemul i-a îngrădit.
„O soţietate fără prinţipuri vasăzică că nu le are” e propoziţia care ne defineşte. Parlamentul produce legi, ministerele – norme, guvernul – hotărâri. Stive de reglementări fac administraţia indispensabilă şi înlesnesc furtul. Suntem blocaţi. Am revenit la mentalitatea securistă. Totul trebuie controlat. Şabloanele despre „binele comun”, „interesul statului” şi, mai presus de orice, „interesul naţional” abstract şi bun la toate, sunt din nou formulele sacre ale politicienilor. Gândul şi vorba de lemn ne iau din nou libertatea.
A fost sau n-a fost revoluţie?
Îi ascultam aseară pe câţiva prieteni, foarte inteligenţi şi informaţi de altfel, direct implicaţi în ce s-a întâmplat, cum dezbăteau furtunos
arzătoarea chestiune. Eram tentat să le spun: „N-aţi vrea să trecem la sexul îngerilor?” Mi‑au adus aminte de o distinsă doamnă dintr-o ţară din Vest, purtătoarea unui ilustru titlu nobiliar. Mă întreba cum erau tratate animalele în comunism. I-am răspuns: „Mai bine decât oamenii. Ţineau de foame.” S-a minunat princiar: „Ouuuh, cât de cinic sunteţi!”
Ne pierdem în tot felul de trăsnăi sterile, poveşti despre trecut şi detalii stupide. Între timp, pare inexorabil să devenim un loc sortit sărăciei şi depopulării. Cu inteligenţă şi deschidere către lume, am putea să ne trăim prezentul şi să ne gândim viitorul.
Nu e nevoie de suferinţe şi de austeritate pentru a ajunge la o viaţă mai bună. Astăzi, câştigătorii sunt cei creativi, cei care ei înşişi construiesc propriul model. Nimic nu poate fi imitat. Limitările şi îngrădirile interne te dezarmează într-o lume a competiţiei globale. Am ajuns atât de jos, încât optimiştii par idioţi. Naiv fiind, mă gândesc ce-ar fi dacă am lăsa deoparte păruiala, ranchiuna, invidia şi demagogia. Sau dacă l-am asculta pe Eminescu să-i împărţim „în două cete, în smintiţi şi în mişei”. Am găsi împreună drumul cel bun. Toţi am avea de câştigat.
Un An Nou totuşi bun şi fericit. La mulţi ani!
sursa: adevarul.ro