“Nu există monedă mai exotică decât leul. Cui îi foloseşte leul? Este absolut suplimentar, nu foloseşte absolut nimănui”, spune Dan Şucu. O opinie similară o are Dinu Patriciu: cursul valutar mai mult încurcă decât ajută afacerile. Totuşi, ce rost are moneda naţională? Există două sensuri posibile:
1. DEPRECIERE. Atunci când Guvernul nu mai poate să-şi acopere cheltuielile, cursul valutar depreciat este una dintre metodele prin care îşi poate completa veniturile. Este, de fapt, un alt tip de inflaţie. Se scumpesc taxele exprimate în valută, importurile şi creditele în monedă străină.
– Taxele aduc finanţare suplimentară directă.
– Scumpirea importurilor şi ieftinirea relativă a exporturilor au, pe termen scurt, un efect puternic protecţionist. TVA-ul pe importuri este mai mare, impozitul pe profitul din exporturi, la fel. Pe termen mediu şi lung, elasticitatea cererii micşorează importurile, iar competitivitatea exporturilor scade până la un nivel care uneori devine riscant.
– Scumpirea creditului în valută scuteşte banca centrală de eforturile de sterilizare (adică BNR nu mai trebuie să plătească dobânzi pentru a scoate de pe piaţă leii în exces). Îşi permite chiar să emită monedă, cu acoperire doar în dobânda de politică monetară şi cu condiţia ca băncile să dea banii mai departe statului.
Cum te afectează asta pe tine, plătitor de rate? Pentru că dai mai mulţi lei la bancă, îţi rămân mai puţini bani pentru ‘prostii’, astfel că banca centrală scapă de grija inflaţiei exprimată în preţuri de consum. Însă chiar dacă pe hârtie lucrurile par să arate bine, efectul final este acelaşi: puterea de cumpărare scade.
2. APRECIERE. Atunci când lucrurile merg bine, iar investiţiile străine intră constant în economie, aprecierea cursului valutar ajută la “convergenţă”. Ce înseamnă convergenţă? Înseamnă rezolvarea pentru expresia “salarii româneşti, dar preţuri UE”.
Preţurile au tendinţa naturală să se alinieze cu cele de afară. Dacă o marfă este produsă aici la un preţ competitiv, aceasta va fi cerută la export, iar preţul va începe să crească pentru toată lumea. Din competitivitate apare valoarea adăugată, care se traduce în valută intrată în ţară. Valuta mai multă se bate pe tot atâţia lei, aşa că leul se apreciază. Aceleaşi salarii înseamnă de-acum mai mulţi euro. Shoppingul în Milano parcă nu mai e atât de scump.
Există însă şi preţuri care se aliniază mai greu, în cazul în care o marfă sau un serviciu nu poate fi transportat. Astfel că media preţurilor iese, oricum, ceva mai mică decât cea din UE – raportul dintre cele două medii se numeşte paritatea puterii de cumpărare. Ce înseamnă asta? Cu 1.000 de euro, în România poţi cumpăra mai multe bunuri, dar mai ales servicii, decât în Italia. Când preţurile exprimate în euro vor fi în România egale cu cele din Italia, se cheamă că am atins convergenţa nominală. Însă povestea nu se încheie aici. Va mai dura o vreme până când şi salariile din România vor fi similare celor din Italia. Abia atunci înseamnă că am atins convergenţa reală.
Sunt trei factori prin care se poate ajunge aici:
– Cel mai important – creştere de productivitate însoţită de creştere a salariilor, în ritmuri corelate;
– Aprecierea în termeni reali, care să grăbească procesul. În 15 din ultimii 20 de ani, leul s-a tot apreciat. Chiar dacă au fost ani în care cursul s-a dublat, inflaţia a fost mai mare. Aşa se explică, de exemplu, de ce PIB în euro s-a cvadruplat între 2000 şi 2008, în ani cu creşteri de maximum 8%;
– Un pic de inflaţie, adică efectul Balassa-Samuelson. Povestea sună cam aşa: Strungarul Balassa s-a dus să se tundă la frizeria lui Samuelson (să mă scuze economiştii pentru blasfemie, dar nu m-apuc să spun poveşti cu tocilari). La Balassa la fabrică veniseră strunguri noi, aşa că patronul a triplat productivitatea şi dublat salariile. Când a auzit, roşu de frustrare, Samuelson a cerut şi el dublu pe tuns. ‘Pai tot aia faci. Nu mai vin la tine, Samuelson’, i-a strigat Balassa. ‘Nu veni, că nici nu mă mai găseşti. Până primesc şi eu leafă dublă ca frizer, mă apuc de strungărit’, a răspuns printre dinţi Samuelson.
Potrivit FMI, cursul calculat după metoda parităţii puterii de cumpărare (PPC) este de 2,1 lei/euro. Ca să ajungă acolo, ar trebui însă ca România să aibă acelaşi nivel de competitivitate economică (cazul doi) şi disciplină bugetară precum zona euro. Însă, dacă lucrurile iau o întorsătură proastă (cazul unu), nu există limită superioară.
sursa: riscograma.ro