Curtea Constitutionala a decretat ca DNA nu avea voie sa inceapa urmarirea penala si sa defileze ministri in dosarul Ordonantei 13: “Infractiunea de favorizare a faptuitorului nu poate fi comisa prin adoptarea unui act normativ… nici una dintre infractiunile pentru care s-a dispus extinderea nu intra in sfera de competenta a DNA… Toate argumentele expuse mai sus, impuneau organului judiciar solutia de clasare”. Kovesi si Lazar trebuie demisi!
DNA este o institutie abuziva, care a incalcat grav legea si a instrumentat cu spectacol televizat si defilari de ministri un dosar penal impotriva Guvernului Grindeanu, actiunea echivalenta cu o tentativa de lovitura de stat, in conditiile in care aceasta cauza a fost folosita pentru incitarea protestatarilor din Piata Victoriei.
Curtea Constitutionala a dat vineri publicitatii motivarea Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017, in care s-a statuat ca DNA si-a arogat atributia de a verifica legalitatea si oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 13/2017, cu incalcarea competentelor constitutionale ale Guvernului si Parlamentului, producand prin aceasta un conflict de natura constitutionala.
Motivarea Curtii Constitutionale releva practic ca procurorii DNA au comis un abuz urias atunci cand au inceput urmarirea penala pentru trei infractiuni (favorizarea faptuitorului; folosirea influentei ori a autoritatii sale de catre persoana care indeplineste o functie de conducere intr-un partid in scopul obtinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite; si prezentarea cu rea-credinta de date inexacte Parlamentului sau Presedintelui Romaniei cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde savarsirea unor fapte de natura sa aduca atingere intereselor statului).
Judecatorii Curtii Constitutionale spun negru pe alb ca DNA avea obligatia sa claseze dosarul si nicidecum sa inceapa urmarirea penala. Asta intrucat infractiunile imputate nu puteau subzista in conditiile emiterii unui act normativ.
Mai mult, cu privire la extinderea urmaririi penale pe infractiunile de sustragere si distrugere de inscrisuri si fals intelectual (fapte declinate la PICCJ – Sectia de urmarire penala), judecatorii CCR afirma ca procurorii DNA nu aveau competenta materiala sa cerceteze asemenea fapte.
Cu alte cuvinte, CCR a demascat actiunea DNA ca un abuz de maxima gravitate, care trebuie investigat de autoritati in perioada urmatoare.
In opinia Lumeajustitiei.ro, se impune de urgenta excluderea din Magistratura a procurorilor de caz, precum si destituirea sefei DNA Laura Kovesi (care si-a permis zeci de declaratii cu conotatii politice si de defaimare la adresa Guvernului, cu efect de incitare a populatiei impotriva acestuia), precum si a Procurorului General Augustin Lazar, care a facut acelasi tip de declaratii si a protejat activitatea abuziva a DNA, actionand si reusind cu ajutorul Sectiei de procurori a CSM sa dea jos din functie pe secretarii de stat din Ministerul Justitiei Oana Haineala si Constantin Sima, audiati in dosarul deschis abuziv.
MOTIVAREA DECIZIEI 68/2017
Prezentam in continuare fragmentele relevante din Decizia 68/2017 a CCR pronuntata de judecatorii Valer Dorneanu, Marian Enache, Petre Lazaroiu, Mircea Stefan Minea, Daniel Marius Morar, Mona Maria Pivniceru, Simona Maya Teodoroiu, si Atilla Varga:
“… 109. Prin urmare, ”vazand ca actul de sesizare indeplineste conditiile prevazute de lege si ca nu exista vreunul dintre cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale, prevazute la art.16 alin.(1) din Codul de procedura penala”, in temeiul art.305 alin.(1) si (2) din cod, ordonanta procurorului dispune inceperea urmaririi penale in cauza cu privire la savarsirea urmatoarelor infractiuni: folosirea influentei ori a autoritatii sale de catre persoana care indeplineste o functie de conducere intr-un partid in scopul obtinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, infractiune prevazuta de art.13 din Legea nr.78/2000, favorizarea faptuitorului, infractiune prevazuta de art.269 alin.(1) din Codul penal, si prezentarea cu rea-credinta de date inexacte Parlamentului sau Presedintelui Romaniei cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde savarsirea unor fapte de natura sa aduca atingere intereselor statului, infractiune prevazuta de art.8 alin.(1) lit.b) din Legea nr.115/1999.
110. Avand in vedere faptele reclamate si cele retinute in ordonanta procurorului de caz, Curtea apreciaza ca toate elementele prezentate drept elemente materiale constitutive ale infractiunilor imputate nu constituie altceva decat aprecieri personale sau critici ale autorilor denuntului cu privire la legalitatea si oportunitatea actului adoptat de Guvern (…)
111. Curtea, analizand incadrarea juridica a faptelor denuntate, asa cum este ea configurata de catre procuror in ordonanta de incepere a urmaririi penale in rem, retine, in ceea ce priveste infractiunea de favorizare a faptuitorului, prevazuta de art.269 din Codul penal, ca aceasta infractiune nu poate fi comisa prin adoptarea unui act normativ. Este evident ca un act normativ de clementa (de gratiere) ori de dezincriminare a anumitor infractiuni este favorabil unor persoane care au comis faptele penale care cad sub incidenta respectivului act normativ, dar acest aspect nu se poate converti nicicum in ”ajutorul dat faptuitorului”, ca element material al infractiunii de favorizare a faptuitorului. Art.269 din Codul penal are in vedere alte ipoteze, respectiv acte individualizate strict care pot constitui un folos dat faptuitorului, menit sa impiedice infaptuirea justitiei intr-o cauza penala concreta. Actele normative de clementa sau de dezincriminare reprezinta intotdeauna vointa legiuitorului, iar optiunea acestuia este justificata de anumite nevoi sociale, juridice, economice, raportate la un anumit moment din evolutia societatii. Este evident ca prin caracterul lor normativ, legile si ordonantele Guvernului au aplicabilitatea generala si isi extind efectele asupra unui numar nedeterminat de subiecte vizate de ipoteza normelor. in aceasta logica, devine posibil ca in sfera de aplicabilitate a acestor acte sa intre si cei care le-au adoptat sau rudele, prietenii, cunostintele lor. A aprecia altfel, inseamna ca niciodata legiuitorul primar sau delegat nu ar putea adopta acte normative fara a fi sanctionat penal, intrucat caracterul mai favorabil al normelor adoptate ar favoriza intotdeauna anumiti faptuitori. Or, Curtea retine ca tocmai caracterul de generalitate a actului normativ, aplicabilitatea sa asupra unui numar nedefinit de persoane distinge actul normativ de actul individual, singurul care poate fi susceptibil de a produce foloase, avantaje, ajutor, in sensul prevazut de legea penala.
112. Asadar nu este de acceptat ca autoritatea legiuitoare primara sau delegata (parlamentari sau ministri) sa intre sub incidenta legii penale prin insusi faptul adoptarii sau participarii la actul decizional al adoptarii actului normativ, aceasta indeplinindu-si o atributie constitutionala. In virtutea imunitatii care insoteste actul decizional de legiferare, care, asa cum Curtea a retinut in prealabil, este aplicabila mutatis mutandis si membrilor Guvernului, niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la raspundere pentru opiniile politice sau actiunile exercitate in vederea elaborarii ori adoptarii unui act normativ cu putere de lege. A admite contrariul inseamna a lasa, indirect, posibilitatea intruziunii in procesul legislativ a unei alte puteri, cu consecinta directa a incalcarii separatiei puterilor in stat. Lipsa raspunderii juridice pentru activitatea de legiferare este o garantie a exercitarii mandatului fata de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite impotriva persoanei care ocupa functia de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurandu-i acesteia independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si a obligatiilor ce ii revin potrivit Constitutiei si legilor.
113. In acest sens, reglementeaza si Codul penal in cadrul Titlului V. Infractiuni de coruptie si de serviciu, Capitolul 2. Infractiuni de serviciu, respectiv infractiunea de conflict de interese, prevazuta de art.301. Dispozitiile alin.(2) al acestui articol stabilesc o conditie negativa, si anume ca dispozitiile incriminatoare de la alin.(1) nu se aplica in cazul emiterii, aprobarii sau adoptarii actelor normative. in justificarea acestei conditii negative, in doctrina se arata ca ratiunea acestei formulari a fost aceea de a evita riscul pentru legiuitor sa fie acuzat de conflict de interese, in conditiile in care actele normative emise, aprobate sau adoptate produc, de regula, efecte asupra tuturor persoanelor, fiind astfel posibil ca si persoane apropiate emitentilor actului normativ sa beneficieze de acele acte. Situatia este identica si in ceea ce priveste infractiunea de favorizare a faptuitorului, chiar daca legiuitorul nu a prevazut expres clauza exoneratoare de raspundere penala in cuprinsul art.269 din Codul penal.
114. De altfel, Curtea a antamat subiectul incidentei legii penale in cazul adoptarii unui act juridic normativ cu ocazia pronuntarii Deciziei nr.405 din 15 iunie 2016, mai sus citata, analizand notiunea de ”act”, existenta in continutul infractiunii de abuz in serviciu. Cu acel prilej, Curtea a aratat ca in sfera de cuprindere a acestei notiuni nu poate intra si actul juridic normativ, intrucat, in aceasta situatie, legislatia penala ar interfera cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor in mod expres printr-o legislatie distincta, respectiv exceptia de nelegalitate/exceptia de neconstitutionalitate.
115. In ceea ce priveste infractiunea prevazuta de art.13 din Legea nr.78/2000, Curtea retine ca aceasta sanctioneaza fapta persoanei care indeplineste o functie de conducere intr-un partid de a-si folosi influenta sau autoritatea sa in scopul obtinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite. Pentru considerentele aratate mai sus, tocmai datorita caracterului de generalitate al unei legi sau ordonante, ”folosul” din textul incriminator are in vedere alte ipoteze si nicidecum ”beneficiul” obtinut de o persoana ca urmare a adoptarii unui act normativ, astfel ca acesta nu poate fi in niciun caz element constitutiv al laturii obiective a unei infractiuni si astfel nu poate determina raspunderea penala.
116. Referitor la infractiunea prevazuta de art.8 alin.(1) lit.b) din Legea nr.115/1999, Curtea observa ca aceasta incrimineaza fapta de prezentare, cu rea-credinta, de date inexacte Parlamentului sau Presedintelui Romaniei cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde savarsirea unor fapte de natura sa aduca atingere intereselor statului. Aceasta infractiune a fost introdusa in Legea responsabilitatii ministeriale prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.130/1999, prin art.61, nota de fundamentare prevazand necesitatea completarii legii cu ”doua infractiuni specifice activitatii unui membru al Guvernului in exercitiul functiei sale”. Din analiza elementelor constitutive ale acestei infractiuni reiese ca aceasta norma este incidenta atunci cand prezentarea de catre membrii Guvernului a datelor inexacte este rezultatul indeplinirii unei obligatii legale fata de cei indrituiti sa solicite aceste date, Parlamentul, respectiv Presedintele Romaniei. Or, raportat la starea de fapt descrisa in denuntul formulat si retinuta in ordonanta de incepere a urmaririi penale emisa de organul judiciar, potrivit careia ”in mod deliberat ministrul justitiei a dezinformat Parlamentul Romaniei cu privire la intentiile lui a promova acte normative […] prin procedura ordonantei de urgenta” si ca ”in mod deliberat, prim-ministrul Romaniei si ministrul justitiei l-au dezinformat pe Presedintele Romaniei, inaintea sedintei de Guvern ca nu aveau intentia sa treaca pe ordinea de zi cele doua ordonante”, Curtea constata ca ”datele inexacte” se refera la necomunicarea unor intentii, care, in viziunea autorilor denuntului si a organului judiciar, se converteste in ”dezinformare”. Nicio norma legala sau constitutionala nu obliga Guvernul sa–l informeze pe Presedintele Romaniei cu privire la ”intentiile” sale in sensul includerii pe ordinea de zi a unei sedinte de Guvern a actelor normative supuse adoptarii si nici sa informeze Parlamentul cu privire la ”intentia” sa de a adopta ordonante de urgenta. Cu privire la acest din urma aspect, singura obligatie a Guvernului este de a depune, dupa adoptare, ordonanta de urgenta spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta pentru ca aceasta sa intre in vigoare, conform art.115 alin.(5) din Constitutie.
117. Avand in vedere toate aspectele prezentate mai sus, Curtea constata ca starea de fapt descrisa in actul de sesizare a organului judiciar si incadrata juridic in dispozitiile art.269 din Codul penal, art.13 din Legea nr.78/2000 si in cele ale art.8 alin.(1) lit.b) din Legea nr.115/1999 constituie cadrul procesual retinut si asumat de Ministerul Public – Directia Nationala Anticoruptie, care prin Ordonanta din 1 februarie 2017 a dispus inceperea urmarii penale in rem, cu privire la faptele reclamate. Toate argumentele expuse mai sus, impuneau insa organului judiciar solutia de clasare, in baza art.294 alin.(3) din Codul de procedura penala, fara a efectua acte de urmarire penala, ca urmare a incidentei art.16 alin.(1) din acelasi cod, intrucat toate faptele reclamate priveau in realitate aspecte legate de procedura de adoptare a unui act normativ, respectiv aspecte de oportunitate si legalitate care nu cad sub incidenta controlului organelor de cercetare penala, indiferent de incadrarea juridica stabilita de catre procuror. intrucat, doar prin ea insasi, adoptarea actelor normative nu poate constitui elementul material al unor infractiuni, Curtea constata ca faptele reclamate prin denuntul care a stat la baza intocmirii Dosarului nr.46/P/2017, inregistrat pe rolul Sectiei de combatere a infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie, nu pot intra sub incidenta legii penale, indiferent de incadrarea juridica data.
118. De altfel, aceasta concluzie rezulta si din examinarea Ordonantei din 24 februarie 2017 de clasare, disjungere si declinare a cauzei, unde la ”Situatia de fapt, asa cum a rezultat in urma efectuarii urmaririi penale” pentru cele trei infractiuni, procurorul face referire (filele 2-7 din ordonanta) exclusiv la aspecte ce tin de procedura de legiferare, respectiv cronologia evenimentelor, intocmirea proiectelor de ordonanta de urgenta, opiniile critice exprimate de specialistii din Ministerul de Justitie, lipsa unor avize, emiterea unor avize incomplete ori cu observatii, nemotivarea urgentei proiectului de ordonanta de urgenta, suplimentarea ordinii de zi a Guvernului etc.
119. In legatura cu mentiunea de la fila 2 din Ordonanta din 24 februarie 2017 de clasare, disjungere si declinare a cauzei, potrivit careia in aceeasi zi, printr–o alta ordonanta, procurorul a dispus extinderea urmaririi penale pentru alte trei infractiuni, respectiv infractiunea de sustragere sau distrugere de inscrisuri, prevazuta de art.259 alin.(1) si (2) din Codul penal, infractiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de inscrisuri, prevazuta de art.275 din Codul penal, si pentru infractiunea de fals intelectual, prevazuta de art.321 din Codul penal, Curtea constata ca nici una dintre infractiunile pentru care s-a dispus extinderea nu intra in sfera de competenta a Directiei Nationale Anticoruptie. Or, extinderea urmaririi penale cu privire la aceste fapte in conditiile in care procurorul dispune in aceeasi zi declinarea competentei la Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie, tocmai pentru ca nu era indrituit sa efectueze urmarirea penala, nu este in logica fireasca a cursului cauzei. Oricum aceste imprejurari, prezentate Curtii Constitutionale in ziua dezbaterilor, 27 februarie 2017, nu sunt de natura a schimba starea de fapt si de drept a cauzei si, implicit rationamentul Curtii Constitutionale in analiza si solutionarea conflictului juridic de natura constitutionala dintre Ministerul Public si Guvern.
120. Pentru aceste considerente, avand in vedere ca prin Ordonanta din 1 februarie 2017 a Directiei Nationale Anticoruptie se retine ca ”nu exista vreunul dintre cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale” si, in consecinta, se dispune inceperea urmaririi penale si se efectueaza acte de urmarire penala cu privire la savarsirea infractiunilor mentionate in denunt, apare cu evidenta faptul ca Ministerul Public, ca parte a autoritatii judecatoresti, s–a considerat competent sa verifice oportunitatea, respectarea procedurii legislative si, implicit, legalitatea adoptarii ordonantei de urgenta a Guvernului. O astfel de conduita echivaleaza cu o incalcare grava a principiului separatiei puterilor in stat, garantat de art.1 alin.(4) din Constitutie, deoarece Ministerul Public nu doar ca isi depaseste atributiile prevazute de Constitutie si de lege, dar isi aroga atributii ce apartin puterii legislative sau Curtii Constitutionale. In activitatea sa de interpretare si aplicare a legii, procurorul trebuie sa realizeze un echilibru intre spiritul si litera legii, intre exigentele de redactare si scopul urmarit de legiuitor, fara a avea competenta de a se substitui autoritatilor competente in acest domeniu. Obligatia care incumba procurorilor deriva direct din normele constitutionale ale art.131 din Constitutie, potrivit carora, in activitatea judiciara, ei reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.
121. in aceasta lumina, Curtea constata ca prin verificarea circumstantelor in care a fost adoptata Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.13/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal si a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedura penala, Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie si–a arogat competenta de a efectua o ancheta penala intr–un domeniu care excedeaza cadrului legal, ce poate conduce la un blocaj institutional din perspectiva dispozitiilor constitutionale ce consacra separatia si echilibrul puterilor in stat. Astfel, in conditiile in care inceperea urmaririi penale presupune activitati de cercetare si ancheta penala cu privire la modul in care Guvernul si-a indeplinit atributiile de legiuitor delegat, actiunea Ministerului Public inceteaza sa mai fie una legitima, devenind abuziva, intrucat depaseste competenta stabilita de cadrul legal in vigoare. Mai mult, actiunea Ministerului Public creeaza o presiune asupra membrilor Guvernului care afecteaza buna functionare a acestei autoritati sub aspectul actului legiferarii, avand drept consecinta descurajarea/intimidarea legiuitorului delegat de a-si exercita atributiile constitutionale. Declansarea unei ample anchete penale care s-a concretizat prin descinderi la Ministerul Justitiei, ridicarea de acte, audierea unui numar mare de functionari publici, secretari de stat si ministri a determinat o stare de tensiune, de presiune psihica, chiar pe durata derularii unor proceduri de legiferare, creandu-se premisele unui blocaj in activitatea de legiferare. Astfel, sub imperiul unei temeri declansate de activitatea de cercetare penala si de formularea unor viitoare acuzatii care 55
pot determina incidenta raspunderii penale, Guvernul este blocat in activitatea sa de legiuitor. imprejurarea creata goleste de continut garantia constitutionala referitoare la imunitatea inerenta actului decizional de legiferare, de care beneficiaza membrii Guvernului, garantie care are ca scop tocmai protejarea mandatului fata de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite impotriva persoanei care ocupa functia de ministru, imunitatea asigurandu-i acesteia independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si a obligatiilor ce ii revin potrivit Constitutiei si legilor. Prin conduita sa, Ministerul Public – Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie a actionat ultra vires, si-a arogat o competenta pe care nu o poseda – controlul modului de adoptare unui act normativ, sub aspectul legalitatii si oportunitatii sale, ceea ce a afectat buna functionare a unei autoritati, care isi are remediul in dispozitiile art. 146 lit. e) din Constitutie, care prevad solutionarea conflictelor juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice de catre Curtea Constitutionala.
122. Prin urmare, Curtea constata existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, pe de o parte, si Guvernul Romaniei, pe de alta parte.
(…)
125. In ceea ce priveste Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie, conduita conforma Constitutiei transpare din cele statuate mai sus, si anume exercitarea competentelor stabilite de lege in conformitate cu prevederile constitutionale referitoare la separatia puterilor in stat si, deci, abtinerea de la orice actiune care ar avea ca efect subrogarea in atributiile altei autoritati publice. Prin urmare, Ministerul Public nu are competenta de a desfasura activitati de cercetare penala cu privire la legalitatea si oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor.
126. Avand in vedere considerentele expuse, dispozitiile art.146 lit.e) din Constitutie, precum si prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), ale art.34 si 35 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUTIONALA
in numele legii
DECIDE:
Constata ca a existat si exista un conflict juridic de natura constitutionala intre Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie si Guvernul Romaniei, generat de actiunea Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – Directia Nationala Anticoruptie de a–si aroga atributia de a verifica legalitatea si oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.13/2017, cu incalcarea competentelor constitutionale ale Guvernului si Parlamentului, prevazute de art.115 alin.(4) si (5) din Constitutie, respectiv ale Curtii Constitutionale, prevazute de art.146 lit.d) din Constitutie.
Definitiva si general obligatorie.
Pronuntata in sedinta din 27 februarie 2017.”
NOTA – Judecatoarea Livia Stanciu fosta presedinta a Inaltei Curti care s-a declarat public “partenera de nadejde a procurorilor DNA” a facut opinie separata, in sensul ca in mintea ei nu ar exista un conflict juridic de natura constitutionala intre DNA si Guvern.
* Cititi aici integral Decizia nr. 68/27.02.2017 a Curtii Constitutionale
Autor: Razvan Savaliuc
Sursa: Lumea Justitiei