”Fereşte-mă, Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!”/”Când Zeus ne trimite daruri, oricât sunt de ispititoare, feriţi-vă de vicleșug!”
Văzut de la Chișinău, Statul Român apare în ipostaza dezonorantă de vârf de lance al imperialismului american. După ce preț de mai bine de un sfert de secol garnituri guvernamentale de dincolo de Prut, una mai venală și mai ticăloșită decât alta, s-au întrecut în zelul de a închina țara noilor stăpâni de la Washington, după ce au ruinat și au dat pe mâna străinilor economia națională, după ce au dat pământul arabil investitorilor de afară, după ce au fasonat întreaga societate după rețetele scrise de către trăgătorii de sfori ai Noii Ordini Mondiale, iată că politicienii români se mai înfățoșează și în chip de salvatori ai moldovenilor.
După ce n-a mai rămas mai nimic din suveranitatea națională, după ce actul decizional a fost dat pe mâna birocrației de la Bruxelles și a patronilor acesteia de peste ocean, Bucureștiul oficial se erijează cu semeție în (im)postura de ghid al Chișinăului (văzut prin excelență ca un restanțier bun de tras de urechi până la nivelul dâmbovițean) pe calea luminoasă și – nu-i așa? – ireversibilă de integrare euro-atlantică.
Acum vreo zece ani, în cadrul unei vizite a unui ministru român de Externe la Chișinău, în timpul briefingului împreună cu omologul său moldovean Andrei Stratan, oaspetele a comis o perlă pe care ultimul n-a ratat să o ia delicat peste picior. Zice demnitarul român: ”România este gata să se angajeze în calitate de avocat al Moldovei în procesul de integrare europeană”. La care Andrei Stratan precizează: ”Vă mulțumim frumos, stimate coleg. Dar parcă Moldova n-a comis nicio infracțiune la scară internațională ca să aibă nevie de avocat”. Dar, dincolo de orice glume, a venit momentul să facem câteva clarificări tranșante, din perspectiva unei lecturi geopolitice, a raporturilor dintre București și Chișinău. Chit că astfel de analize vor scăpa consumatorilor de mituri naționale gen ”centenarul Marii Uniri ca prilej de repetare a istoriei”, care oricum nu sesizează linia de demarcație între real și ireal, preferând să forțeze realitatea în funcție de starea onirică, aducătoare de încântare și speranțe. Nu pentru ei scriem aceste rânduri, ci pentru cei care nu confundă birocrația de la București cu istoria, cultura, spiritualitatea și devenirea istorică a neamului.
A cinsti memoria înaintașilor, a încerca sentimente de demnitate națională în preajma faptelor de glorie ale lui Ștefan cel Mare sau a sorbi din izvorul nesecat al operei lui Eminescu, Enescu, Brâncuși, Eliade, Noica și atâția alții, care fac cinste istoriei și culturii noastre, nu înseamnă în mod necesar a nutri sentimente de respect și cu atât mai puțin de obediență față de solii oficialităților bucureștene, care ne tot dau târcoale spre a ne ferici contrar voinței noastre.
Iar dintr-o perspectivă mai largă, ce cuprinde realitățile internaționale în toată complexitatea lor, lucrurile se prezintă astfel. După ce l-au determinat pe năbădăiosul Saakașvili în 2008 să sară cu sapa la avioane și să-și măsoare potențialul militar cu cel al Rusiei, aventură ce s-a soldat cu pierderea (pentru totdeauna?) a două părți ale teritoriului național, devenite subit subiecte ale dreptului internațional și protectorate ale Moscovei, după ce au instigat în 2014 noul regim de la Kiev la niște acțiuni nesăbuite, care s-au soldat cu ample ostilități militare, pierderi considerabile de vieți omenești, preluarea peninsulei Crimeea de către Rusia și desprinderea de facto a zonelor de est ale țării ce aspiră să se separe definitiv de Ucraina, strategii americani și-au realizat scopul: atât Georgia, cât și Ucraina au fost determinate să-și deterioreze extrem de grav relațiile cu Rusia (în detrimentul propriilor interese naționale) și – aici e cheia!!! – să aibă nevoie de protecția SUA față de ”pericolul rusesc”. Punct ochit, punct lovit!
Trăgătorii de sfori anglo-saxoni sunt cei mai fini, mai perverși și mai experimentați maeștri în stimularea naționalismelor, pretutindeni în lume de-a lungul istoriei, în avantajul lor imperial și spre nenorocirea popoarelor folosite în orb în aceste jocuri geopolitice murdare și sângeroase. E suficient să aruncăm măcar o privire sumară asupra intrigilor uneltite de aceștia în Asia, în Lumea Arabă sau în Africa pe parcursul câtorva sute de ani pentru a ne da seama că situația raporturilor dintre România și Republica Moldova nu sunt o excepție, ci dimpotrivă, se încadrează perfect în aceeași veche și perfidă logică imperială ce se conduce de eterna maximă ”Desparte și stăpânește!”.
Uneltirile respective sunt cu atât mai eficiente, cu cât se pliază de minune peste niște vechi animozități istorice, izvorâte din conflictele marilor puteri care n-au ocolit nici poporul nostru. Croiri și răscroiri de hărți, în funcție de capacitatea de a purta războaie, de a folosi forța militară sau de a amenința cu aplicarea ei, care au adus dezastru și nesfârșite suferințe multor milioane de oameni, urgiile regimului comunist, cu represiunile, deportările, înrobirea și deznaționalizarea popoarelor ce s-au pomenit în interiorul cazanului cominternist – toate acestea sunt perfect adevărate și în cazul nostru. Și tocmai aici ne prinde în plasă viclenia sforarilor de peste ocean. Setea de revanșă, dorința ardentă de a restabili adevărul istoric sunt tocmai materia primă pentru manipulatorii din centrele de influență euro-atlantică.
În cazul Republicii Moldova, după ce în urma unei răsturnări violente (Maidanul moldovenesc avant la lettre din 7 aprilie 2009) puterea a fost uzurpată de către câteva clanuri de tip mafiot (care între timp s-a redus la unul singur), prestidigitatorii americani au prins a-și realiza planurile de aservire a țării interesului lor imperial. Iar acesta e unul singur, la îndemâna oricui nu poartă ochelari de cai sau nu e tocmit să facă pe prostul. Și anume: a prelua pe de-a-ntregul actul decizional în schimbul unor pomeni financiare, care sunt slobozite în funcție de gradul de supușenie a pionilor din ierarhiile de stat moldovenești. Ce trebuie să facă respectivi valeți? Ia mai nimic:
1) Să deschidă porțile economiei în regim de liber-schimb afluxului de mărfuri, capital și servicii străine (= moartea economiei naționale);
2) să-și declare fidelitatea eternă față de cursul european al țării (în cazul aspirației Moldovei spre UE, ultimei i s-ar potrivi cât se poate de bine vorba populară: ”Cei, lipsește chelului? Tichie de mărgăritar.”), care, de altfel, a fost concepută din start, după 1945, ca vasal al SUA;
3) să se declare parte integrantă a dispozitivului de război geopolitic total al SUA contra Rusiei (misiune îndeplinită cu brio prin expulzarea diplomaților ruși, izgonirea permanentă a jurnaliștilor din această țară, interzicerea emiterii posturilor TV etc).
4) să abandoneze metodic și cu osârdie se lacheu statutul de țară neutră în favoarea inexorabilei aderări la NATO.
Asupra ultimului punct vom zăbovi ceva mai mult. Întreaga vânzoleală cu deschiderea Centrului de documentare NATO, cu vizite ale demnitarilor acestui bloc politico-militar controlat de SUA la Chișinău, cu angajamente ale oficialilor moldoveni de a procura armament american ( de ce nu, dacă tot avem excedent bugetar și tot nu mai e nici o urgență de ordin social de rezolvat?), să trimită militari moldoveni la manevre și antrenamente, astfel încât aceștia – se putea altfel? – să corespundă standardelor NATO. Iar în acest spectacol abominabil și de rău augur iată că s-au angajat și ”patronii noștri regionali”, demnitarii români. Ba și-a făcut apariția Ministrul de Război al României, care a umblat la braț cu titirezul pus la Apărare la Chișinău, pus pe declarații prăpăstioase, ba ne-a onorat cu prezența simandicoasa doamnă premier de la București. Ce mai calea-valea! Suntem curtați cu multă insistență de către frații (și surorile, ca să nu supărăm feministele angajate pe frontul egalității de gen!) de peste Prut, care se dau de ceasul morți, doar să ne vadă și pe noi sub umbrela încăpătoare a NATO (și la țâța generoasă a UE, desigur).
Cântecele de sirenă sunt intonate în cor (e adevărat, mai puțin agreabil decât ”Concertul în luncă” de Vasile Alecsandri) de către șoimii americani (deghizați în porumbei ai păcii), periuțele bruxelleze și marionetele bucureștene. Numai că în loc de stare de beatitudine, respectiva cacofonie cu zângănit de arme și miros de praf de pușcă provoacă mai curând îngrijorare.
Ademenirea Moldovei în NATO, ca și umflarea balonului cu centenarul Unirii, nu urmărește alt scop decât să provoace în definitiv cât mai multe tensiuni interne, să incendieze spiritele în zona transnistreană și în autonomia găgăuză, iar până la urmă să pună de un mic război civil, urmat de destrămarea teritorială și transformarea țării într-o zonă neguvernabilă. Iar finalul este cunoscut. A se vedea cazul Georgiei din 2008 și al Ucrainei din 2014, care e departe de a se fi consumat.
Dacă e să aruncăm o privire asupra hărții regiunii noastre, totul devine extrem de clar. Cum adică? România a intrat deja în NATO (deși gluma sinistră, potrivit căreia totuși NATO a intrat în România, nu invers, e perfect adevărată), Ucraina urmează să fie încorporată în acest bloc în timpul cel mai apropiat, iar Moldova, o țară mică, săracă și vulnerabilă – vedeți dumneavoastră! – se ambiționează să rămână neutră. Una ca asta chiar este de netolerat. Această confuzie ori stare de provizorat, dacă doriți, nu mai poate dura. Miza complexului militar-industrial american e clară, sarcinile sunt puse, iar rolurile – distribuite.
”Cartagina trebuie distrusă!”, – repetă în mod obsesiv, până la leșin, șoimii militarismului american. Iar rolul de Cartagina îi este atribuit, așa cum bine se știe, Rusiei. Și pentru această misiune istorică, prescrisă de dumnezeul războiului, atlantiștii sunt gata să sacrifice fără nici o remușcare o țară ca Moldova, precum au făcut-o dintotdeauna în astfel de situații. Doar că este regretabil faptul că în acest scenariu deloc optimist rolul de vârf de lance, de călăuză falsă, de ispititor prefăcut îi este rezervat Bucureștiului oficial.
Anume asta provoacă cea mai mare încurcătură în mentalul colectiv din Republica Moldova. Oamenii care privesc cu simpatie spre România nu întotdeauna sunt în stare să descifreze concepte ca cel teoretizat de marele sociolog român Dimitrie Gusti, care numea asemenea situații ”conflict dintre stat și națiune”. Iar în sociologia eminesciană același concept a căpătat numele de ”pătură superpusă”. Adică, suprastructura, clasa guvernantă, anti-elita cocoțată în fruntea țării nu se ghidează de interesele neamului, ci servește niște interese străine în detrimentul propriei țări și deopotrivă în dauna Moldovei. Câtă ipocrizie e la mijloc și câtă prostie omenească, asta e o altă poveste. Nu vom ști poate niciodată dacă e vorba despre niște mercenari care își înțeleg și își asumă misiunea ticăloasă sau despre niște unelte oarbe, ”idioți utili”, ”piloți orbi”, cum ar spune tânărul Eliade.
Cert e că nori grei se adună peste cerul și așa nu prea înseninat al Basarabiei voievodale. Și unul Dumnezeu știe dacă vom reuși să evităm un deznodământ dramatic.
Autor: Iurie Roșca
Sursa: Flux.md