Iulian Capsali: MARTIRUL CREȘTIN MIRCEA VULCĂNESCU

Asasinat la Aiud în 28 octombrie 1952

Mircea Eliade, despre Mircea Vulcănescu: „Când au venit incercarile, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezator; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a ramas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturiseasca cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”

(Chicago, nov. 1961)

Emil Cioran, despre Mircea Vulcănescu: „Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel.”

(Fragment din “Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu”, Paris, 20 Ianuarie 1966)

Nichifor Crainic, despre Mircea Vulcanescu:

„În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”.

Ioan Ianolide, despre Mircea Vulcănescu: „Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: “Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.”

Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.

A fost un om cu caracter de diamant.”

(Ioan Ianolide – “Întoarcerea la Hristos”)

Mircea Vulcanescu, născut pe 3 martie 1904, la București, a fost un geniu al culturii româneşti, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei interbelice, economist, sociolog, filozof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică, victimă a represiunii comuniste din România.

„Era rafinat si genial. Se pricepea in toate. Intelegea toate. Parca traise mai multe vieti. Dar, mai presus de toate, era bun. Numaidecat, prin darul de simpatie si prin imaginatia lui vie si calda, traia in celalalt, om sau animal. Simtea asteptarea, nevoia, suferinta, lipsa pe care o simtea fiinta de care se apropia. Si cea mai mare placere a lui era sa implineasca o lipsa, sa raspunda unei asteptari, sa schimbe o suferinta in bucurie.”

(Din Jurnalul Margaritei Ioana Vulcanescu, cea de-a doua sotie a marturisitorului martir Mircea Vulcanescu)

A plecat la Dommul direct din închisoarea de la Aiud, pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani.