Se pare că “masacrul de la Bucea” este tot atât de adevărat ca “masacrul de la Timișoara” din decembrie 1989, când erau scoase cadavre descompuse și legate cu sârmă din “gropi comune” ca să demonstreze genocidul făcut de armată și securitate – 60.000 de morți.
Cu această cifră, Occidentul a fost cutremurat, iar Ceaușescu acuzat de genocid și împușcat la zidul unității militare din Târgoviște. Și noi, românii, toți am fost zguduiti, toți am crezut. Probele erau evidente, “am văzut la televizor”. Ca și povestea cu rezistența eroică din Insula Șerpilor, zdrobită de criminalii ruși. Ca și povestea cu gravida din maternitatea bombardată în Mariupol, unde de fapt batalioanele neonaziste Azov își făcuseră sediu.
Rolul presei, de la care a abdicat încă din timpul “pandemiei”, este să informeze de la sursă, nu din ce transmite gruparea Zelensky sau Arafat. Dar când trimiți prompteriste care nu știu limba rusă/ucraineană la fața locului și nu au fost în viața lor într-o zonă de conflict, rezultatul investigațiilor poate să fie, foarte probabil, departe de adevăr. Un lucru e cert, în prima zi după ce armata rusă s-a retras de la Bucea (și din toată zona Kievului), primarul acestei mici localități, un fel de Pipera pentru București, nu a menționat absolut nimic despre aceste presupuse “atrocități”, era doar fericit că rușii se căraseră de acolo.
Mai sunt și alte elemente care pun la îndoială narațiunea ucraineană din Bucea. Însă ce e clar este că emoția declanșată acum, ca și la noi acum 32 de ani sau la căderea Turnurilor Gemene din 11 09 2001, când a început ofensiva armată împotriva unei fantome (recte “războiul contra terorismului”), folosește unor forțe care au anumite interese de putere.
Locală sau, azi, globală.
Autor: Iulian Capsali