Și ce faci după ce a trecut un asteroid? Treci în revistă distrugerile, te controlezi să vezi dacă mai ești viu, dacă mai poți iubi, în ce măsură lumea mai e aceeași. Desigur că mă refer la titlul volumului de poezie apărut în 2022 – „Înainte de venirea asteroidului”. Iată că în anul 2024, scriitorul Alexandru Petria revine cu un nou volum de poezie, „Triaj prin sânge și valuri”, apărut de această dată la Editura Tribuna, cu o minunată copertă ( nu pot să nu o remarc), după un tablou al lui George Mazilu – „Les pécheurs”. Dacă volumul apărut în anul 2022 era traversat, ca multe cărți apărute în acea perioadă, de filonul pandemic, în fond așa cum am mai spus, o traumă colectivă, „Triajul” vine cu o aură a singurătății și cu o serioasă doză de existențialism. Desigur că nu lipsesc caracteristicile de bază ale liricii semnate de Alexandru Petria – notația faptului social (autorul e în fond de formație gazetar), imaginea șocantă, erotismul abrupt, aparenta nepăsare sau dezabuzare, un fel de limbă scoasă în fața lumii, într-un gest de frondă. Și ca să mă duc cu mult înainte, merg spre anul 2010, poate o altă bornă în viața autorului, la apariția romanului „Zilele mele cu Renata” despre care ulterior declara: „Pentru mine, să nu fiu suspectat de vorbe mari, literatura e un mod de viaţă. Scriu doar atunci când nu mai pot. E ca un colac de salvare. Nu scriu ca să mă aflu în treabă. Altfel, scriu gazetărie. Dar literatură scriu atunci când nu mai pot. Eu îmi dau seama, este o senzaţie, vine ca o senzaţie, îmi dau seama că trebuie să mă apuc de scris, e vorba de o urgenţă. În poezie pornesc de la o imagine. „Renata” am scris-o în trei luni, sub imperiul unei urgenţe, dar am scris-o uşor, de parcă cineva îmi dicta textul… Acest roman cred că este scris bine, antrenant, fără cuvinte în plus şi cred că pune probleme care ne frământă pe toţi. Am scris un roman până la limita pornografiei, dar fără să fie pornografic… Ştii cum este cu literatura? Mi-este ciudă pe mine… Mai bine eram pescar, vânător, apicultor, decât să am boala asta a scrisului.” (Sursa: „Cartea de weekend”, articol de Daniel Moșoiu, pentru Radio România Cluj).
Dacă ar fi să ne luăm după această senzație pe care cred că a păstrat-o până în ziua de azi, Alexandru Petria este un om dăruit, pentru că nu ezită și nu are complexe în fața scrisului. Scrisul e mușcătura zilnică- „…urmează linșarea celor nealiniați,/ prin mușcătură îți amâni condamnarea,/e o disimulare necesară/când au început să fugă câinii din oraș” („când încep să fugă câinii din oraș”) Iată că așa deschide „Triaj prin sânge și valuri”, cu o atmosferă de apocalipsă zombie, în care cei autentici sunt atacați de cei contaminați de conformism și fățărnicie, ori poate de noua ideologie care cuprinde treptat lumea. Nu îți mai rămâne decât să fii observator, ori pe alocuri sarcastic, pe alocuri îndrăgostit, de ce nu, trupul e o altă cale de a examina lumea. Într-un alt poem, Petria se referă la viață ca la un fenomen colectiv, imposibil de definit: „…mă plictisesc prin câte corpuri/storc orele de serviciu/ca serul dintr-o pungă de perfuzie,/ numai nu reușesc să spun singur ce e viața” („ce e viața”). O întrebare pe care am putea să ne-o punem toți, ce e viața, în fond? Cât trăim și unde? În noi, în ceilalți? Respirăm, dar pentru ce? Unii nu au timp pentru asemenea întrebări, altora li se par frivole, ori lipsite de sens. În fond, viața poate fi definită și chimic, ca fenomen natural. Dar până unde se întinde viața și unde începe moartea? Da, sigur, moartea fizică o putem vedea cu toții și într-o zi vom traversa această poartă, „unde e bine”. Un alt poem ne amintește de sângele din titlul cărții: „timpul nu are ce pansamente să țină apăsate/pe rănile duse cu sânge la vale,/să găsească medicamente uluitoare,/nu vă scufundați capetele în iluzii”…. Iar în altă parte ne ducem iar cu gândul la viață: „dacă ai găsit răspunsul la „de ce merită trăită viața”, ești ok în geamandura care delimitează/ce-i sigur de pericol./normal că e un iepure scos de urechi din joben,/conformist, fără bâzdâci”. Cine se află la adăpostul geamandurii nu prea are decât să-și dea niște răspunsuri plate, dar, iată, dincolo, unde-s valurile înalte, nici răspunsurile nu-s prea vizibile, pentru simplul motiv că se îndepărtează mereu ca o Fata Morgana, dar măcar am încercat, nu? În orice caz, relația cu morții își are locul ei special, pentru că, da, de la un moment, dat începem cu toții să avem acest gen de relații. Nimic nefiresc, nimic nenatural: „morții au prea puțin spațiu să iubească,/de aceea lasă iubirile atârnate de streșinile caselor/care le-au devenit de nepătruns…”.
Într-o recenzie apărută în data de 19 iulie, pe site-ul stiripesurse.ro, scriitoarea Magdalena Vaida spune despre poemele din „Triaj…”, că o dată adunate într-o carte, „nu mai sunt simple joint-uri uzuale, exerciții de exorcizare (a orice) sau accesorii pentru evadarea dintr-o realitate devitalizată”. Desigur că se referă la faptul că multe poeme apăruseră online și puteau fi citite unul câte unul, dar acum adunate împreună conturează alt efect. Da, eu aș spune că în „Triaj prin sânge și valuri” este vorba mai ales de desemnarea unei atitudini, nu neapărat crearea unei lumi, ci a unei atitudini față de lumea pe care o vedem cu toții, dincolo de banalitatea ei, și aia iluzorie. E un amestec de filozofie amară, cu un pic de fiziologie, cu singurătate, tristețe și momentul când eroticul devine un fel de instinct de apărare. Un cocktail care, culmea, are asupra cititorului un efect reconfortant.
Autor: Irina Lazăr