O zicală înțeleaptă spune: „Cine se teme de moarte și-a pierdut viața”. Această preocupare obsesivă și febrilă pentru „siguranță” și ocrotirea sănătății ‒ preocupare care a mers până la paralizarea vieții normale a întregii omeniri și care, prin menținerea panicii și a unei stări permanente de stres, caută să justifice instalarea „Minunatei Noi Normalității” ‒ arată starea celor care, de fapt, și-au pierdut de mult viața. Nu viața biologică, ci acea dimensiune a ființei noastre reprezentând, de fapt, epicentrul puterilor noastre sufletești: chipul divin din noi, care ne menține pe verticala demnității și a acelei libertăți înțelese ca dar al lui Dumnezeu. Este vorba despre o dimensiune ce nu se poate afla în vreun raport de compatibilitate cu frica și robia. Un om care se lasă condus de frică poate accepta orice de la oricine, așadar, se află într-o condiție de rob. Singurul lucru care ne vindecă de angoasa condiției noastre de muritori este doar credința în Înviere. Hristos, prin Întruparea și Jertfa Sa, a surpat „prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”, ca să „izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2:14-15)
Autor: Irina Bazon