Nimic în lumea aceasta nu poate consola atât sufletul așa cum o face amintirea persoanelor care ne-au iubit cu adevărat și pe care le-am iubit și a locurilor de care am fost atât de profund legați, încât fac parte din identitatea noastră.
La fel se întâmplă și cu un neam: amintirea celor care l-au iubit și au fost modele de rezistență morală în vremuri care-i amenințau ființa, identitatea și existența este nu doar o sursă de consolare, dar și de revigorare sufletească.
Oamenii care nu au un astfel de sentiment al apartenenței, care trezește în suflet icoana unor oameni și locuri de demult dragi, ce sunt pentru noi sfinte (desigur, nu putem echivala aceasta cu ideea de a idolatriza – idolul ne falsifică, pe când icoana ne luminează vederea, pentru a vedea adevărul din noi și din ceilalți, ne întoarce către ceea ce reprezintă chipul lui Dumnezeu din noi, care se descoperă în iubirea și noblețea sentimentelor pe care le purtăm unii față de ceilalţi), un astfel de om e lipsit de identitate, dar și de capacitatea de a se atașa, de a se jertfi, de a iubi cu adevărat. Și un astfel de om se lasă mai ușor falsificat.
Autor: Irina Bazon