Irina Bazon: “Succesul regimurilor totalitare din trecut a depins de capacitatea lor de a modela omul şi realitatea”

Cu alte cuvinte, în afara acestei realităţi iluzorii totalitare, nu mai exista nimic, iar omului, forţat să trăiască în ea şi să se limiteze la această această realitate, nu îi era permis să creadă în existenţa unui dincolo, a unei lumi care să scape controlului tehnocraţilor totalitari. Fiindcă o astfel de lume, din afara sferei totalitare, i-ar fi oferit o portiţă de ieşire şi o altă perspectivă asupra lumii şi a propriului sine. În crearea „paradisului terestru” ai cărui arhitecţi se pretindeau a fi, resortul nu a fost respectul şi grija faţă de om, ci puterea şi controlul, pe care erau avizi să le deţină în mod absolut. „Creaţia” lor, care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, prin consecinţele asupra omului si lumii, o distopie antiumană, anticreaţie şi antirealitate, era proiectată ca o „minunată lume nouă” perfect autoreferenţială, un manifest al triumfului absolut al omului autonom.

Dacă vechiul umanism secular îşi propusese să-L exileze pe Dumnezeu din propria Sa Creaţie pentru a putea instaura un „paradis terestru”, într-un univers imanent total redus la sine, în care omul nutrea iluzia că stăpâneşte atotputernic, ca „măsură a tuturor lucrurilor” (în realitate devenind rob lumii-închisoare şi propriilor patimi şi porniri egoiste), în „noul umanism”, care-şi propune depăşirea (monstruoasă) a omului prin transumanism, omul însuşi este exilat din Creaţie. Însăşi natura omului se află sub asalt, modificarea şi redefinirea ei având loc într-un grad fără precedent, prin biotehnologie, nanotehnologie, fuziunea cu tehnica/maşina, conectarea fizică, inclusiv prin simţuri, la o realitate alternativă electronică – până la imersarea efectivă în această realitate, sau, mai bine spus, antirealitate – şi înlocuirea cu Inteligenţa Artificială.

Imperiul digital Big Tech şi moartea statelor naţionale

Omul vechiului umanism ateu, însetat de „emancipare”, nu a reuşit să găsească, în lumea pe care o crease, împlinirea spre care tânjea prin autopreamărire, ci vidul imanentului şi al purei biologii, care i-a creat angoase şi nelinişti profunde. Însă, în loc să cerceteze înlăuntrul său, prin coborârea minţii în inimă, pentru a descoperi şi restaura în el chipul lui Dumnezeu, care i-ar învia sufletul şi conştiinţa şi l-ar readuce în contact cu realitatea şi cu Adevărul, a alunecat într-un nihilism încă mai adânc, precum cel al lumii virtuale. Astăzi, tehnologii şi mai avansate, „inovatoare”, precum Realitatea Virtuală sau cea „augmentată”, sunt menite să-l separe total de natură, de Creaţie, de adevăr, de el însuşi.

Pe măsură ce tehnologia a devenit tot mai invazivă, această alienare şi falsificare de sine a omului s-au adâncit. Suntem condiţionaţi subtil să acceptăm un „târg faustian”, seduşi de ideea că, dacă ne predăm ei energia, timpul, viaţa şi propria realitate, va fi mai „convenabil” şi „confortabil” pentru noi. Deşi Internetul ne-a oferit şi acces la o bogăţie de resurse şi, pentru cei cu discernământ, un spaţiu alternativ de exprimare liberă şi de informare, multe dintre aceste resurse sunt fie modificate pentru a se ajusta intereselor corporatiste, fie cu totul eliminate sau cenzurate. Internetul a devenit, treptat, tot mai mult un instrument de inginerie socială şi de control social şi, aşa cum remarcă unii observatori1, a ajuns să fie folosit ca un mijloc de supraveghere, de încălcare a vieţii private, de creare a dependenţei de tehnologie în scopuri de profit acumulat de corporaţii, dar şi o modalitate de manipulare cinică a minţii şi inimii noastre.

Are loc acapararea realităţii şi a vieţii noastre printr-o serie de intruziuni tehnologice, promovate de guverne şi de corporaţii, aflate în parteneriat, şi, după cum explică jurnalistul Thomas Valovic, autorul cărţii „Digital Mythologies”2 („Mitologiile digitale”), „suma totală a acestor intruziuni tehnologice constituie o suprapunere semi-invizibilă a unei guvernări tehnocratice, care nu are un principiu central de organizare, spre deosebire de structurile guvernamentale tradiționale cu care suntem familiarizați. (…) Și, în timp ce Internetul ne oferă aparența unei participări democratizate, este important să ne amintim acest lucru: controlul final, asemănător lui Oz, pe care îl exercită, este centralizat în coridoarele necunoscute ale companiilor Big Tech”.3

Pe măsură ce principiile democratice rămân doar la nivel de discurs tot mai lipsit de substanţă, Big Tech continuă să-şi consolideze, la nivel global, puterea peste cea a statelor naţionale, mai constată scriitorul. Într-un articol relevant din The Time4, se observă: „Chiar dacă informaticienii reușesc să se asigure că IA nu ne distruge, centralitatea lor tot mai mare în economia globală poate conferi o putere mult mai mare companiilor Big Tech care o controlează. Ar putea deveni nu doar cele mai bogate corporații din lume – taxând cu oricât doresc pentru utilizarea comercială a acestei infrastructuri critice –, dar și actori geopolitici rivalizând cu statele-națiune.”