Absența lui Dumnezeu, într-un univers cu două etaje, nu este resimțită prea acut de un suflet secularizat. Nimic nu pare neobișnuit. Lumea noastră funcționează conform legilor ei și ne descurcăm cât de bine putem. (…) Situația se schimbă atunci când are loc o mare tragedie. În urma tsunamiului care s-a produs în Oceanul Indian în 2007, marile ziare din America (și din alte zone) au pus întrebarea: „Unde este Dumnezeu?” Tragediile ne amintesc de aparenta absență a lui Dumnezeu, dar lamentările noastre în fața abandonului par lipsite de substanță, având în vedere cererile pe care le facem, în majoritatea celorlalte momente și locuri, ca Dumnezeu să fie absent.
(…) Nu cunoaștem și nu experimentăm nimic în general, ci numai în particular. Putem avea o noțiune abstractă în minte, dar nu-i putem da cu adevărat expresie decât într-un mod particular. „Toate zilele sunt de sărbătoare” este o afirmație abstractă. Poate fi chiar adevărată. Dar, dacă nu există anumite zile particulare de sărbătoare, atunci afirmația „toate zilele sunt de sărbătoare” nu va avea sens. Însuși cuvântul „definiție” înseamnă a conferi unui lucru o delimitare. Fără delimitări, nu putem ști ce vedem sau ce anume ni se arată. Dintr-o varietate de motive ideologice, teologice și politice, delimitările care existau cândva în civilizația creștină au fost abolite. Rezultatul nu a fost eliberarea civilizației creștine, ci dispariția ei. Altceva nou i-a luat locul: lumea absenței lui Dumnezeu.
Această lume a absenței nu este echivalenta unei lumi ostile lui Dumnezeu (deși lumea noastră este adesea astfel). În vremea Reformei, nimeni era interesat de desființarea religiei; aceasta s-a întâmplat mai târziu, când au avut loc revoluții mai distructive. Abolirea delimitărilor – a expresiilor particulare ale prezenței lui Dumnezeu – a presupus desființarea a ceea ce fusese cândva civilizație creștină. În istorie, acest lucru a însemnat eliminarea anumitor zile de sărbătoare, abolirea preoției pe baza succesiunii apostolice, distrugerea imaginilor religioase și ridicarea unor ziduri tot mai mari între viața religioasă și cea publică. Cu timpul, chiar sacramentele Bisericii au fost în mare măsură secularizate, făcându-se referire la o realitate „prezentă” doar într-un mod strict ideal.
Cel mai eficient mijloc de a deconstrui aceste delimitări și de a crea această absență nu a fost prin a-L ataca pe Dumnezeu Însuși (sau religia per se), ci prin a le muta la un al doilea etaj, „la etajul superior” al universului în care trăim noi astăzi. Acolo Dumnezeu (într-un loc separat de lumea noastră) și toate cele legate de religie (aflate în același loc separat de lumea noastră) pot fi „păstrate” până când este nevoie de ele. Desigur, dificultatea constă în faptul că, odată exilate, ele nu se întorc automat când avem nevoie de ele. Un Dumnezeu Care a fost surghiunit din lume este, firește, dificil de aflat atunci când lumea pământească alunecă în tragic.
(…) Pentru creștinul care este familiarizat cu Scripturile și are evlavie, a se plimba prin Țara Sfântă înseamnă a călca tocmai pe Pământul Sfânt. Prezența secularului (comercianți, vânzători de suveniruri, negustori gălăgioși) în afara oricărui lăcaș sfânt poate fi percepută ca deranjantă și inadecvată. În mod similar, mi s-a spus despre planul unor creștini americani de a construi un parc tematic biblic — nu un loc al sfințeniei, ci un loc care să-i amintească celui care îl vizitează de o vreme foarte îndepărtată, când Iisus umbla pe acest pământ, iar Israelul era sfânt. Pură imaginație – pur secularism. Dumnezeu nu va fi găsit niciodată acolo. El a fost exilat din propriul pământ la al doilea etaj al unei lumi care este rodul imaginației omului. Dumnezeul parcului tematic.
(…) Desigur, cea mai particulară manifestare a lui Dumnezeu este Întruparea Lui ca Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Tradiția creștină apără particularitatea acestei manifestări insistând că pot fi create icoane (imagini) înfățișându-L. Hristosul Întrupat este personal …
…În lumea noastră secularizată, particularitatea Scripturii și a lui Dumnezeu Însuși a ajuns să ofenseze din ce în ce mai mult imaginația lipsită de granițe a lumii seculare. Astfel, lui Dumnezeu I se dau nume noi care să-L exileze și mai mult din particularitățile lumii noastre. Un dumnezeu al cărui numele este „Tatăl/Mama” este un dumnezeu pe care nimeni nu-l va întâlni decât în construcțiile imaginare ale unei minți care gândește fără delimitări. O astfel de denumire Îl alungă pe Dumnezeu și mai departe. Al doilea etaj, care, în urmă cu mult timp, a devenit tărâmul pe care s-a desfășurat imaginația teologilor creativi, a ajuns locuința unui dumnezeu așa cum ți-l/ți-o imaginezi tu că este. În mod precis, un astfel de dumnezeu nu poate fi decât Dumnezeul absent, deoarece El este Dumnezeul a Cărui creație suntem, și nu cel creat de noi.
Dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu într-un mod care depășește ceea ce noi ne imaginăm, acest lucru este posibil numai în cadrul particularității unei lumi cu un singur etaj.
(Părintele Stephen Freeman, „Creştinismul într-un univers cu un singur etaj”, Cap. IV „Dumnezeul absent”, Editura Doxologia, 2024, traducere de Irina Bazon, carte în curs de apariţie)