Condiția noastră de muritori nu se „rezolvă” prin dictatură medicală sau științifică, nici prin paralizarea societății și a cursului firesc al vieții. Ci prin asumarea deplină a umanității noastre, făurite după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu și care nu este negociabilă; care nu se micșorează nici în fața morții și nu poate fi subjugată unei lumi sterile, închise în sine, ce neagă Învierea.
„Este oprit să crezi în Înviere!” ‒ iată o interdicție care ni se impune și astăzi. Gândul la moarte nu mai constituie un îndemn de-a ne gândi la Dumnezeu, de-a ne veni în fire, reflectând la viața pe care o ducem, cercetându-ne sufletul și conștiința, pentru a ne pregăti în călătoria spre Înviere, ci înseamnă acum, mai curând, frică și negare a propriei noastre condiții. În vremurile „vechii normalități”, negarea acestei condiții era reflectată în anestezierea fricii prin abandonul în divertisment și consumerism; timp de mai bine de un an, ea a avut loc prin obsesia „siguranței” și a menținerii vieții cu orice chip, în mod paradoxal, prin transformarea întregii lumi într-o închisoare, sub pretextul eradicării unui virus. Ambele atitudini au la bază aceeași frică paralizantă și aceeași fugă de propria noastră condiție de muritori, sortiți însă Învierii. Dar, odată ce ni s-a anhiliat credința în Înviere, inevitabil vom aluneca în una dintre cele două atitudini, care ne mențin într-o stare de boală sufletească.
Frica pe care o purtăm în noi nu numai că ne menține în condiția de prizonieri ai lumii distopice a „Marelui Inchizitor” al vremurilor noastre, dar ne ține și izolați unii de ceilalți, căci frica înseamnă distrugerea comuniunii.
Autor: Irina Bazon