În fața condiției sale de muritor, omul nu se poate liniști agățându-se disperat de știință, ajungând să facă din ea un idol, prin care, în cele din urmă, ucide taina și umanitatea din el. Un sistem totalitar precum comunismul a reușit acest lucru, ceea ce a dus, în cele din urmă, nu numai la dezumanizarea omului, ci și la dezumanizarea morții.
Părintele Gheorghe Calciu spunea, în „Cuvintele” sale către tineri: „Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: «Nu există decât viață și moarte». Și apoi, o strașnică interdicție: «Este oprit să crezi în Înviere!». Prietene, ce ți-a dat ateismul în loc atunci când te-a deposedat de credința în Înviere? Ce dar ți-a oferit el atunci când ți L-a luat pe Iisus cel Înviat? Ce purificare și ce odihnă spirituală ți s-au conturat dinainte atunci când sărbătorile creștine au fost mânjite cu noroiul denigrării și cu lozincile violențelor verbale?”
Un om care „nu crede în Înviere” ‒ acesta era „omul nou” pe care a vrut să-l creeze comunismul. Cu un astfel de om, comuniștii puteau face orice voiau, fiindcă era un om căzut într-o condiție de robie sufletească, văduvit de orice taină și demnitate. „Ne înspăimântă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspectivă, pentru că ne-a slăbit credința și pentru că, în teama generală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dezumanizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decât prin siluire”, sublinia tot Părintele Calciu, în aceleași „Cuvinte”, atât de actuale și astăzi. Condiția noastră de muritori nu se „rezolvă” prin dictatură medicală sau științifică, nici prin paralizarea societății și a cursului firesc al vieții. Ci prin asumarea deplină a umanității noastre, făurite după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu și care nu este negociabilă; care nu se micșorează nici în fața morții și nu poate fi subjugată unei lumi sterile, închise în sine, ce neagă Învierea.
„Este oprit să crezi în Înviere!” ‒ iată o interdicție care ni se impune și astăzi. Gândul la moarte nu mai constituie un îndemn de-a ne gândi la Dumnezeu, de-a ne veni în fire, reflectând la viața pe care o ducem, cercetându-ne sufletul și conștiința, pentru a ne pregăti în călătoria spre Înviere, ci înseamnă acum, mai curând, frică și negare a propriei noastre condiții. În vremurile „vechii normalități”, negarea acestei condiții era reflectată în anestezierea fricii prin abandonul în divertisment și consumerism; astăzi, ea are loc prin obsesia „siguranței” și a menținerii vieții cu orice chip, în mod paradoxal, prin transformarea întregii lumi într-o închisoare, sub pretextul eradicării unui virus. Ambele atitudini au la bază aceeași frică paralizantă și aceeași fugă de propria noastră condiție de muritori, sortiți însă Învierii. Dar, odată ce ni s-a anhiliat credința în Înviere, inevitabil vom aluneca în una din cele două atitudini, care ne mențin într-o stare de boală sufletească.
Frica pe care o purtăm în noi nu numai că ne menține în condiția de prizonieri ai lumii distopice a „Marelui Inchizitor” al vremurilor noastre, ci ne ține și izolați unii de ceilalți, căci frica înseamnă distrugerea comuniunii. Fără legături autentice cu ceilalți nu vom avea nici puterea interioară de a rezista în crize. Cum spunea tot Părintele Gheorghe Calciu, „comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze”1, referindu-se la faptul că o caracteristică a societăților totalitare este tocmai încercarea de a-i face pe oameni mai puțin legați unii de ceilalți.
Autor: Irina Bazon – fragment din articolul „Singura cale de ieșire din distopia noului totalitarism”, revista Familia Ortodoxă, aprilie 2021.