Constantin von Hoffmeister arată cum Iranul, mult timp „ținut de gât” prin sancțiuni și subversiune, a transformat presiunea în rezistență și a devenit un simbol al sfidării multipolare.
Reînnoirea sancțiunilor ONU împotriva Iranului este nulă din punct de vedere juridic și neavenită, a declarat ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, în timpul celei de-a 80-a sesiuni a Adunării Generale a Națiunilor Unite. După cum a subliniat el, „Aceasta este formulată cu unicul scop de a-i ține constant la gât pe colegii noștri iranieni și de a nu le permite niciun pas la stânga sau la dreapta”. Cuvintele sale ajung direct la miezul problemei. Aceste sancțiuni nu sunt instrumente de drept, ci instrumente de forță. Sunt concepute pentru a nega unei civilizații antice libertatea de a-și decide propria soartă.
Iranul a fost mult timp un ghimpe în coasta ordinii globaliste. Timp de șaptezeci de ani, puterile externe au încercat să-l îndoaie, să-l mituiască sau să-l desființeze. Au impus embargouri, au răsturnat lideri și au înarmat inamici. Au finanțat propaganda și au declanșat atacuri cibernetice. Au încercat să transforme bogăția petrolieră într-o lesă, mai degrabă decât într-o scară. Cu toate acestea, fiecare efort nu a reușit să aducă supunere. În schimb, fiecare presiune a declanșat o rezistență mai mare. Rezistența a devenit o stare permanentă a existenței, o formă de suveranitate pe care niciun decret extern nu a putut-o șterge.
Revoluția Islamică din 1979 rămâne marele punct de cotitură. Era menită să fie un capitol al subjugării. În schimb, a devenit o erupție de independență. Șahul, antrenat și înarmat de Occident, a fost dat la o parte. Ayatollahul Khomeini, vizionar și hotărât, i-a luat locul. Noua republică s-a declarat liberă de orice comandă străină și nu s-a aliniat cu niciun imperiu în afară de propria civilizație. Acel unic eveniment a inversat decenii de planuri. Ceea ce fusese conceput ca o operațiune de control s-a transformat în fundamentul sfidării.
Antreprenorul și gânditorul tradiționalist rus Konstantin Malofeev surprinde această inversare în studiul său «Imperiu»:
În 1953, CIA a desfășurat Operațiunea Ajax în Iran pentru a-l răsturna pe prim-ministrul Mossadegh, care naționalizase industria petrolieră. Bugetul pentru operațiune a fost de 1 milion de dolari. În 1978, americanii s-au amestecat din nou în afacerile interne ale Iranului, de data aceasta pentru a-l lega pe șah de mâini și de picioare, deoarece acesta îndrăznise să investească dolari din petrol nu în băncile Canaanului, ci în industrializarea țării…
Cu toate acestea, în Iran, CIA a suferit un fiasco catastrofal: operațiunea specială de schimbare a regimului a luat o turnură neașteptată sub forma Revoluției Islamice, în urma căreia șahul secular a fost înlocuit de ayatollahul radical Khomeini, care a adoptat o poziție puternic ostilă față de americani…
– Konstantin Malofeev, Империя. Настоящее и будущее. Книга третья (Imperiul: prezent și viitor, cartea a treia). Moscova, 2022, p. 316–317.
Presiunea de a ține Iranul „de gât” a dus, în repetate rânduri, la rezultate pe care puterile globaliste nu le-au anticipat.
Sancțiunile urmează aceeași logică. Sunt prezentate ca instrumente neutre, răspunsuri tehnice la disputele politice. În practică, sunt instrumente de strangulare. Vizează nu doar oficialii statului, ci și cetățenii obișnuiți. Ele restricționează medicina, industria și comerțul. Urmăresc să epuizeze o națiune până când voința acesteia se prăbușește. Totuși, în Iran s-a întâmplat contrariul. Sancțiunile au construit rețele de autosuficiență. Au adâncit legăturile cu alte puteri non-occidentale. Au întărit hotărârea națională.
De aceea, Iranul este important pentru lumea multipolară. Demonstrează că rezistența este posibilă și că perseverența creează putere. O națiune care își menține poziția timp de decenii, atât împotriva agresiunii militare, cât și a războiului financiar, dovedește că suveranitatea nu este o relicvă a trecutului. Este un principiu viu care poate sfida structurile hegemoniei globale. Pe termen lung, fiecare sancțiune, fiecare lovitură de stat și fiecare interferență devine o altă lecție de reziliență.
Cuvintele lui Lavrov la Națiunile Unite au fost mai mult decât un protest diplomatic. Au fost o recunoaștere a faptului că supraviețuirea Iranului sub asediu întruchipează spiritul multipolarității. O lume a civilizațiilor suverane nu poate apărea prin compromis cu dominația. Poate apărea doar atunci când națiunile refuză să accepte strânsoarea de pe gâtul lor. Iranul a refuzat. Acest refuz îl face mai mult decât o putere regională. Îl transformă într-un simbol.
Preluare: multipolarpress.com
Autor: Constantin von Hoffmeister