Fiinţa politică dâmboviţeană e mioritică în maniere, demagogă în discurs, talibană în cursele electorale, tăcută, aproape ascetă, în guvernare: prinde voce o dată la patru ani şi curaj în fiecare zi. Şi, ca să fim corecţi, nu aş numi-o dâmboviţeană, chiar dacă apele Dâmboviţei ajung până aproape de Guvern, ci o fiinţă românească, una ce poartă capriciile şi frustrările ei, dar şi nevoile şi vulnerabilităţile pe care le-a somatizat nesănătos.Nu vreau să demonizez însă clasa politică. Există vicii şi virtuţi: orice guvernare are pasiunile ei. Le reţinem pe cele negative preponderent, asta şi pentru că receptarea lor e spectaculoasă şi spectaculară, iar fake-news-urile şi apetitul pentru senzaţional din media sporesc deseori această tendinţă. Avem însă politicieni care au rămas fideli unei ideologii, unui partid şi unor convingeri. Despre consecvenţa lor se vorbeşte puţin, iar despre performanţele lor se vorbeşte tot mai puţin. Pe de altă parte, e bine că Vila Florica, actualul muzeu al liberalilor, e în patrimoniul statului român, dar e dureros pentru unii să admită că social-democraţii au reuşit exercitarea dreptului de preemţiune al statului care a dus la această achiziţie. Criza de fairplay a politicienilor – unii faţă de alţii – e ceea ce generează criza de încredere a electoratului în clasa politică, indiferent de culorile ei.
Autor: Ionuț Vulpescu