1 decembrie a fost declarată Zi Naţională, în 1990, nu numai pentru a da seama de ruperea de trecutul comunist (înainte de 1990, Ziua Naţională era 23 august), dar şi pentru a semnifica actualitatea permanentă a momentului din 1918:
Unitatea românilor, indiferent de politică, profesie, vîrstă şi sex, în lupta pentru păstrarea unităţii teritoriale.
La vremea respectivă au fost luate în dezbatere şi alte date pentru a deveni Zile Naţionale:
10 mai, de exemplu, a fost propusă, pentru dubla semnificaţie:
1) De dobîndire a independenţei;
2) De proclamare a Regalităţii.
De ce a biruit pînă la urmă Aniversarea Marii Uniri?
Un răspuns posibil ar trimite la realitatea scenei politice din 1990:
Între Puterea întruchipată de FSN-ul condus de Ion Iliescu şi Opoziţia întruchipată de PNŢCD şi PNL (pe stil vechi), alegerile din 20 mai 1990, Mineriadele, demonstraţiile şi contrademonstraţiile săpaseră o prăpastie de netrecut.
Cinstirea lui 1 decembrie 1918 avea drept principală trăsătură şansa de a fi acceptată şi de Putere şi de Opoziţie, spre deosebire de 10 mai, în jurul căruia forţele politice erau dezbinate.
Un alt răspuns – şi cred cel mai important – trimite la situţia României în anul de graţie 1990.
Cu excepţia anului 1940, nici un alt an din istoria noastră modernă n-a fost mai dominat de nelinişti în privinţa unităţii naţionale decît 1990.
În 1990, România se afla într-o situație dramatică.
Părăsise zgomotos Estul fără a fi ajuns în Vest.
Era limpede oricărui român că, o dată abandonate alianţele de jumătate de secol, România ar fi trebuit să aibă deja noi alianţe.
Acestea întîrziau.
În aceste condiţii, posibilitatea unei destrămări a României nu era o vorbă în vînt.
Mai ales că dezvăluirile privind 22 decembrie 1989 aruncau pe piaţa opiniei publice păreri şi documente menite a demonstra că la finele lui decembrie 1989 ne trecuse glonţul pe lîngă ureche în privinţa independenţei şi unităţii teritoriului naţional.
Opţiunea pentru 1 decembrie ca Zi Naţională s-a vrut astfel un semnal energic dat de toate forţele româneşti că păstrarea unităţii naţionale realizate la 1 decembrie 1918 e obiectivul principal, crucial, al tuturor românilor, indiferent de credințele politice.
În acest context, prima mare încercare a acestei unităţi se anunţa cu prilejul primei sărbătoriri a Zilei Naţionale.
Luînd seamă la dezbinarea naţională din 1990, scriam cu puţin timp înainte de 1 decembrie 1990, în numărul din 27 noiembrie 1990, din Expres, un text cu valoare de avertisment:
„Aniversarea a 72 de ani de la Marea Unire impune aducerea în prim-plan a acelor probleme care leagă momentul actual de cel de acum o jumătate de secol. Una dintre ele ar fi următoarea:
În ce măsură forţele politice prezente aflate în confruntare stau pe poziţia unui consens în ce priveşte integritatea teritoriului românesc?
În numeroase chestiuni interne societatea noastră e sfîşiată de opinii adversare.
E unită ea în problema suveranităţii?
Aniversarea de la 1 decembrie 1990 ar fi un bun prilej de a răspunde pozitiv la această întrebare. Perioada anterioară făcea mare caz de unitatea întregului popor român în toate marile şi micile probleme de pe plan intern şi internaţional.
Era un fals de proporţii.
Anul acesta viaţa publică e dominată de diversitatea şi confruntarea de opinii în toate problemele. E o situaţie absolut firească într-o democraţie. Lumea se întreabă însă pînă unde se întinde această dezbinare.
Atinge ea şi chestiunea suveranităţii şi integrităţii teritoriale?
Perioada interbelică ne demonstrează că, în problemele care vizau fiinţa noastră naţională, forţe politice pînă atunci adverse se întîlneau pe o poziţie comună. 1 decembrie 1990 ar fi un bun prilej de a demonstra întregii lumi că, dincolo de confruntările atingînd uneori violenţa, toate formaţiunile politice actuale sînt solidare în ce priveşte unitatea României. E un semnal pe care trebuia să-l dăm mai de mult. Un semnal menit a descuraja orice vis revizionist pornit de la iluzia că luptele interne actuale înseamnă o destrămare a solidarităţii noastre naţionale.
Cum s-ar putea traduce în practică aceasta exigenţă ?
Destul de simplu. Printr-un armistiţiu tacit pe parcursul festivităţilor legate de aniversarea Unirii din 1918. Dacă şi acest moment va fi marcat de confruntarea politică, dacă solemnităţile vor fi umbrite de demonstraţii împotriva regimului, dacă Alba Iulia va avea în ziua de 1 decembrie aspectul unei cetăţi asediate din cauza poliţiştilor şi militarilor aduşi pentru a preîntîmpina violenţa, imaginea solidarităţii noastre naţionale în problema unităţii ar fi mult afectată.
Măcar cu ocazia acestei sărbători a luptei pentru unirea teritoriilor româneşti să nu ne înfăţişăm Europei şi lumii întregi, ca un popor dezbinat pînă în adîncuri şi, prin aceasta, lesne de îngenuncheat.
Să ne arătăm aşa cum sîntem:
Un popor antrenat în confruntarea politică specifică democraţiei, dar gata să se ridice ca un singur om în clipe cînd e în primejdie însăşi fiinţa naţională.”
Nu s-a întîmplat așa cum gîndeam eu – și numai eu – c-ar fi trebuit să se întîmple în lumina interesului național.
Prima sărbătoare a Zilei prin care se proclama unitatea națională a fost un semn ieșit din comun al dezbinării naționale.
La Alba Iulia, unde s-a sărbătorit întîia oară Ziua Națională, liderii Opoziției au fost huiduiți de FSN-iștii din mulțime, la îndemnul lui Ion Iliescu.
Ion Iliescu nu era șeful unui partid.
Era președintele României, cel care prin statut are drept principală misiune unirea românilor, altfel dezbinați în mii de probleme, cînd vine vorba de interesul național.
De ce a făcut asta Președintele de atunci al României?
Pentru că privatizase deja Ziua Națională!
Era numai a lui și posibilitatea de a fi revendicată și de alții îl făcea să turbeze de furie.
Rînjetul lui satisfăcut la imaginea unei Zile prin care Securitatea din 1990 îi dovedea că i se cuvenea doar lui va rămîne în Istorie.
Astfel, România a dat un semnal dezastruos în plan extern.
După 26 de ani, România se află într-o situație asemănătoare cu cea din 1990.
Alegerea lui Donald Trump, Brexitul, Criza UE, alegerile din jur, politica agresivă a Rusiei, răsturnările politice din Turcia sînt tot atîtea mutații spectaculoase în plan geopolitic în urma cărora România riscă să se trezească iar de una singură pe plan internațional.
Într-un asemenea context tulbure, se impunea ca măcar 1 decembrie 2016, aniversarea Marii Uniri, să fie un semnal dat de noi, românii, că putem fi uniți cînd vine vorba de unitatea țării.
N-a fost așa.
Netam-nesam, cu de la sine putere, Klaus Iohannis a interzis liderilor politici adversari să fie prezenți în tribuna oficială la 1 decembrie 2016.
După ce nu le-a trimis invitații, a dat ordin Noii Securități să-i controleze la sînge pe toți cei care intrau în Piață, nu cumva să-și facă loc, cu o invitație contrafacută, vreun adversar politic.
Pretextul cu penalii a fost unul cusut cu ață albă, singurul pe care l-a putut găsi mintea Noii Securități (ați văzut cum s-a grăbit să salute gestul lui Klaus Iohannis agentura din presă din politică – vezi USR și din presă a Noii Securități?) pentru a justifica public ordinul insului mărunt de la Cotroceni de a se Privatiza Ziua Națională în folosul lui, alături de Palatul prezidențial.
E suficient să amintim că au beneficiat de invitații, totuși, doi urmăriți penal de notorietate: Traian Băsescu și Ion Iliescu.
Asta deoarece nici Traian Băsescu, nici Ion Iliescu nu trec în ochii lui Klaus Iohannis drept dușmani politici amenințători.
Ion Iliescu e deja o amintire tristă, iar Traian Băsescu se conturează tot mai mult drept un posibil aliat la Guvernarea Dacian Cioloș bis.
Transmisiile în direct ni l-au arătat pe Klaus Iohannis rînjind satisfăcut în Tribuna Paradei la gîndul că Ziua Națională a devenit cu acte Ziua Lui. Ca și în cazul lui Ion Iliescu din 1990, a fost vorba de rînjetul dezbinării.
Autor: Ion Cristoiu
Sursa: Ion Cristiu Blog