De ce nu se discută la noi despre colonizarea Estului de către Vest, ştiind din Istorie că Marile Puteri n-au scrupule cînd e vorba să pună la slugărit ţările mici, cînd am văzut sute de filme făcute chiar de occidentali despre cinismul ticălos al companiilor transnaţionale?
De mai mult timp m-am gîndit să dau un răspuns. Presa interbelică avea drept patroni mari gazetari români. Există în România postdecembristă vreun exemplu de Trust românesc de proporţii precum Curentul, Universul, Adevărul? Fireşte că nu există.
Puterea în România a trecut în mîinile unei junte de sergenţi majori, au fost lichidaţi şi ultimii capitalişti români. Ne-am întors la anii comunismului, cînd presa era sub puterea birocraţiei de partid şi de stat.
Un trumpist. Pînă a lua la mînă cărţile cumpărate de la Mica Valahie n-am ştiut că Iurie Roşca e unul dintre stîlpii trumpismului din Republica Moldova, dar şi de la noi. Editura Mica Valahie i-a scos culegerea de articole, eseuri şi interviuri intitulată Ortodoxie şi naţionalism economic. Postfaţată de directoare, cartea spune totul chiar prin Cuprins. Citez: „ACUM sîntem liberi să fugim cu toţii din ţară!, De la comisarii bolşevici la cei europeni, Reţeaua ‘coloanei a cincea’ scuipă din nou obrazul lui Hristos (Moţa zicea mai metafizic: Se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos), De la deportările staliniste la cele liberale, Desuveranizarea sau starea de impotenţă a guvernelor naţionale, Noul tandem: proprietarii străini şi administraţie aborigenă”.
Încerc să-mi amintesc dacă am citit undeva, cîndva, despre convertirea lui Iurie Roşca.
Nu-mi amintesc.
Şi mă întreb fără a împărtăşi exagerările sale:
De ce sînt boicotate astfel de cărţi? De ce nu se discută la noi despre colonizarea Estului de către Vest, ştiind din Istorie că Marile Puteri n-au scrupule cînd e vorba să pună la slugărit ţările mici, cînd am văzut sute de filme făcute chiar de occidentali despre cinismul ticălos al companiilor transnaţionale? De ce nu se face în România un film despre asuprirea angajatului român de către Marile Companii?
De mai mult timp m-am gîndit să dau un răspuns.
Presa interbelică avea drept patroni mari gazetari români. Există în România postdecembristă vreun exemplu de Trust românesc de proporţii precum Curentul, Universul, Adevărul?
Fireşte că nu există.
Puterea în România a trecut în mîinile unei junte de sergenţi majori, au fost lichidaţi şi ultimii capitalişti români. Ne-am întors la anii comunismului cînd presa era sub puterea birocraţiei de partid şi de stat. Asta pe de o parte. Pe de alta, dacă nu sînt bani pentru presă în România, presa e hrănită de capitalismul occidental prin intermediul unor ONG-uri suspecte. Cum să nu scrii aşa cum crezi că vrea Mogulul din străinătate?
Averi necinstite. Din Publicistica imediat postbelică a lui Arghezi, din care tot citesc fără s-o mai termin, reţin, pentru actualitatea sa postdecembristă, un fragment din tableta «De ce se teme toată lumea», «Adevărul», 1 noiembrie 1946, despre averile dobîndite pe căi necinstite:
„Se va hotărî odată şi odată, vreo gazetă, să-şi ia un rol ingrat dar reparator, să stabilească un inventar, pe care instituţia recensămîntului n-are curajul să-l întreprindă? Obiectiv şi simplu, de la obîrşii, strada lor, numărul şi imobilul cutare. Cine a clădit-o, din ce avere, cine a cumpărat-o. Ce funcţie şi salariu avea cumpărătorul la momentul dat. Foaia de zestre a nevestii. Curriculum. S-ar descoperi ceea ce ştie fiecare, însă pe date clare, pe documentul elementar al cifrelor şi evenimentelor comparate – şi atunci bandiţii gentili, care au traficat cu o sarcină publică şi cu bugetul, n-ar mai putea să fie ocrotiţi, împotriva funcţionarului cinstit, a subalternului redus la mizerie şi a ziaristului conştient de o misiune adevărată, de o lege a calomniei destinată să înăbuşe strigătul conştiinţei sau să derive o fracţiune din avuţiile furate cu meşteşug, pe tangenta unui şantaj de presă.
Ar obţine din confruntarea datelor materiale limitele precise între care a jucat inexplicabilul, continuu prezent între concetăţeni, cu un gol cît o prăpastie fără fund. S-ar explica blănurile, mătăsurile, bijuteriile doamnelor, care purtau mai înainte ciorapul cîrpit, apartamentele, mobilele, icrele negre, şampania, cheltuielile de sute de mii de lei la un tacîm de restaurant – adică tot ce ofensează zi cu zi, ceas cu ceas, munca, speranţa şi răbdarea, mereu comprimată a cetăţeanului, spectator neputincios. Problema socială ar înceta subit să mai fie o problemă de sociolog, de economist, de doctrină şi de om de stat, devenind o problemă de procuror şi Parchet.
Dar această acţiune cere acea libertate de presă integrală şi reală de care se teme, de vreo douăzeci de ani încoace, toată lumea”.
Tudor Arghezi n-avea la vremea respectivă o gazetă la dispoziţie. Publica zilnic în «Adevărul», nu fără dificultăţi cu cenzura ziarului şi cu cenzura propriu-zisă, urmărit deja cu ţeava puştii de vînătoare de către comunişti. Provocarea lansată presei din vremea lui a căzut în gol. Nu doar pentru că lipsea libertatea presei. Sub deja regimul comunist, oficialităţile erau interesate ca presa să arate, demascînd, originea dubioasă a averilor pe care plănuia deja să le confişte. Nici un ziar nu s-a apucat de o astfel de întreprindere, pentru că, pe de o parte presa regimului se concentrase pe publicistica de afiş propagandistic, iar presa cît de cît independentă se temea că o astfel de demascare ar fi făcut jocul comuniştilor. După decembrie 1989, parveniţii semnalaţi de Arghezi, de la nevasta cu ciorapii cîrpiţi la amanta cu jartiera cu diamante, sînt cu sutele. Cine ridică mănuşa aruncată de Arghezi presei româneşti în urmă cu peste şapte decenii?
Autor: Ion Cristoiu