Filip Teodorescu, fostul șef al Contraspionajului românesc, e știut de multă lume drept cel care, la Procesul de la Timișoara, din vara lui 1990, a ținut ca acuzat un discurs răsunător menit a semnala românilor că în decembrie 1989 a avut loc o Lovitură de stat. Forța de convingere a discursului a stat în datele precise deținute de Filip Teodorescu și expuse la Proces privind implicarea serviciilor secrete străine, cu cele rusești în frunte, în răsturnarea de regim din România.
Eu însă îl știu pe Filip Teodorescu și drept coleg de breaslă. Domnia sa e directorul publicației Vitralii. Lumini și umbre, înființate în 2009, și editate de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul Român de Informații.
Am urmărit-o și o urmăresc, pentru că publică lunar, documente și mărturii despre Evenimentele din decembrie 1989, despre fosta Securitate, despre trecutul comunist de pe poziții pe care le-aș putea numi ca fiind de partea cealaltă a baricadei. Chiar în ultimul număr, apare un interviu cu Dan Marin, fost ofițer în cadrul Direcției de Contraspionaj a DST. Dan Marin e cel care în 23 decembrie 1989 a fost adus plin de sînge în Studioul 4 al Televiziunii și prezentat ca terorist, în cadrul sîngeroasei Diversiuni Teroriștii lui Ceaușescu. Despre avatarurile acestui moment, în care era cît pe-aci să fie linșat, povestește Dan Marin în interviul din Vitralii.
Nu m-a mirat, așadar, cînd Filip Teodorescu m-a sunat și m-a invitat oral (urma să primesc și o invitație scrisă prin e-mail) să fiu prezent marți, 10 decembrie 2019, la Sala Bizantină a Cercului Militar Național la festivitatea de aniversare a zece ani de la apariția revistei „Vitralii – Lumini și umbre”. Cum ora 14 e pentru mine oră plină de studiu la BAR, m-am gîndit să nu merg.
Luni, 9 decembrie 2019, am avut o discuție la telefon cu Ovidiu Marincea, purtătorul de cuvînt al SRI, despre cum să facem ca să-i dau cu dedicație ultimele mele două cărți, știindu-l preocupat de Istorie.
Cu acest prilej am aflat că la festivitatea de a doua zi va fi prezentă și conducerea executivă a SRI în frunte cu directorul Eduard Hellvig, care va ține un discurs. Eduard Hellvig va participa și chiar va lua cuvîntul la festivitatea de aniversare a revistei Vitralii?! Asta e o știre! mi-am zis, potrivit obiceiului meu, déjà preluat de mulți confrați mai tineri, și am decis să merg, convins că momentul va fi izvor și de alte știri.
Spre deosebire de George Maior, Eduard Hellvig e o prezență neobișnuit de discretă în spațiul public. O apariție precum cea de marți se anunța din start interesantă din punct de vedere gazetăresc.
La festivitate au fost invitați să participe și colegi de breaslă care au scris despre fosta Securitate și despre SRI: Dan Andronic, Mirel Curea, Florian Bichir, Horia Alexandrescu.Dan Andronic a trecut la Bibliotecă, să mă ia.
— De ce vine și mai ales de ce ține un discurs Eduard Hellvig?, l-am întrebat pe drum, știindu-l mai priceput decît mine în treburile SRI și SIE.
— Ca să dea un semnal – mi-a răspuns Dan Andronic.
— Semnal cui?
— Semnal nouă – mi-a răspuns Dan Andronic în stilu-i nedumeritor, cînd nu se știe dacă glumește sau vorbește serios.
Organizatorii ne-au așezat pe noi, ziariștii, în primul rînd pe dreapta, cum te uitai la scenă. Pe cei din conducerea SRI i-au așezat tot în primul rînd, dar pe stînga. Potrivit zicalei cu Mahomed și Muntele, Eduard Helvig și ceilalți din conducerea SRI au venit la noi, ziariștii, să ne strîngă mîna.
Tocmai postasem pe cristoiublog.ro autodenunțul către Hellvig despre venirea rușilor la mine acasă, ironizare a clișeelor antirusești din spațiul public românesc de azi. Ne-am amuzat amîndoi, eu și Eduard Hellvig, pe seama acestui autodenunț. M-am numărat printre cei care au luat cuvîntul la festivitate. După Eduard Hellvig am fost invitat să vorbesc.
Am zis în esență următoarele:
Puțini din postdecembrism sînt cei care au beneficiat ca mine de răsturnarea lui Ceaușescu. Eram și înainte faimos ca profesionist (în nomenklatură și în presă), ba chiar pentru cei de la CC al UTC eram chiar și o vedetă. Nu văd însă cum aș fi putut avea vreodată statutul de azi. Eram director la revista Teatru. Aveam în sertar manuscrisul cărții de proză satirică Veselia generală. Bătusem textele la mașină, le încopciasem ca într-o carte și o pusesem pe raft, alături de cele trei cărți tipărite deja, considerînd-o ca apărută. Ce puteam fi mai departe? Dacă nu mă dădeau afară de la revista Teatrul aș fi rămas pe veci în sediul din Sărindar. Grație răsturnării lui Ceaușescu, sînt azi vedetă.
Asta nu mă împiedică să cred și să afirm public, fără șovăieli, c-a venit vremea să abordăm regimul comunist, instituțiile acestui regim, în frunte cu Securitatea, exclusiv ca pe un fragment al Trecutului. Repet aici lucruri pe care le-am scris și chiar le-am publicat pornind de la o zicere a lui Xenopol din volumul dedicat domniei lui Cuza.
Scrie A.D. Xenopol:
„M-am apropiat cu gîndul de domnia lui Cuza Vodă, precum m-aş fi apropiat de acea a unui Faraon egiptean. Această împrejurare, unită cu convingerile dobîndite asupra modului de a expune trecutul, în urma studiului făcut în Principiile fundamentale ale Istoriei, m-au pus în putinţa de a desfăşura întîmplările acestui timp, cu o deplină libertate de condei. Hotărît a nu lua rolul îndestul de ridicol de judecător al timpurilor şi al oamenilor trecutului, ci numai de a expune, pe cît e omeneşte cu putinţă, faptele în realitatea lor şi de a stabili înlănţuirea lor cauzală, nu am avut nici o teamă de a fi nedrept cu, sau înclinat către figurile ce le întîlneam în cale (…).”
Cartea a apărut în 1903 la Iaşi. Aşa cum istoricul mărturiseşte, l-a apucat pe Alexandru Ioan Cuza în copilărie. Marele bărbat politic domnise între 1859-1866. Aşadar A.D. Xenopol îşi propune să iscodească o personalitate de a cărei gesticulaţie îl despart doar 37 de ani. Dacă ne gîndim bine, Domnia lui Cuza fusese trăită de mulţi dintre cei care-l citeau pe A.D. Xenopol.
Ce înţelege marele istoric, cel mai mare din toate timpurile româneşti prin viziunea asupra Istoriei, dominantă în scrierile sale, prin abordarea trecutului de pe poziţii filozofice, morale, politice şi nu de pe cele ale unui simplu belfer al documentului, prin a-l studia pe Al. I. Cuza ca pe un faraon? Că în studierea celor zise și celor făcute de de faptele Domnitorului el, Istoricul, va împărtăşi răceala cu care, de regulă, e abordată domnia unui faraon, atît de despărţită în timp încît sînt clipe cînd credem că nici n-a existat cu adevărat.
Profesie de credință afirmată într-o vreme cînd Alexandru Ioan Cuza era folosit pro sau contra în bătăliile politice din România mică. Celor de mai sus țin să le adaug acum:
Timp de 30 de ani Nicolae Ceaușescu, Securitatea, Comunismul, Presa Comunistă au fost victime ale folosirii trecutului în interesele prezentului. Abordarea acestor fragmente a fost pătimaș pro sau contra. Fie pamfletar, fie idilic. Abordarea pamfletară a ținut de o dublă folosire a trecutului în interesul prezentului:
Pentru a justifica înlocuirea tablei de valori a ultimilor 50 de ani cu tabla de valori trecătoare a ambițioșilor postdecembriști. Nichita Stănescu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu ocupau socluri eterne. Trebuiau dați jos de pe soclu pentru a pune în loc pițifelnici ai prezentului postdecembrist pe motiv că aceștia au rămas nepîngăriți de prețuirea anterioară. Nimic nou sub soare. Așa s-a întîmplat și după 1948. A. Toma, un poet interbelic minor, a fost pus în locul lui Arghezi, ostracizat pe motiv că a colaborat cu burhezo-moșierimea.
Pentru a acoperi superficialitatea cercetării. Una e să iscodești profesionist Trecutul și alta e să scrii despre el propagandistic. Iscodirea științifică presupune timp și efort, căutarea și cîntărirea documentelor. Abordarea propagandistică reclamă doar îndemînarea de a jongla cu clișee.
După decembrie 1989, adversarii PSD au folosit trecutul comunist în interesul prezentului de luptă cu PSD. De aici abordarea pamfletară a trecutului comunist. Despre nostalgici inutil să mai scriu. Regimul Ceaușescu a fost idilizat ca un regim doar de realizări mărețe, de promovare a Independenței naționale. Securitatea a fost văzută doar ca un Zid ridicat împotriva agenturilor străine și a subminării din interior.
A venit vremea să nu-i mai folosim pe Ceaușescu, Securitatea, PCR, alte instituții ale regimului comunist ca mijloace în lupta politică și mediatică prezentă. A venit vremea, acum, la 30 de ani de la Căderea lui Ceaușescu, să abordăm Trecutul comunist doar ca pe un fragment al Trecutului. Să scriem despre Nicolae Ceaușescu, despre Securitate, despre alte instituții ale regimului dinainte de 1989 evitînd să fim, cum ne îndemna Xenopol, judecători ridicoli ai timpurilor trecute. Nu de alta, dar ne vom despărți definitiv de comunism abia cînd vom putea vorbi despre el fără patimă. Nici pro, nici contra.
Înaintea mea a vorbit Eduard Hellvig. Am așteptat discursul directorului SRI. De asta și venisem. Mi-am notat de îndată ce credeam eu c-ar putea fi știri din această intervenție: Pledoaria pentru necesitatea unui nou Proiect de țară și Pledoaria pentru o reconciliere națională în jurul acestui proiect.
Cele două priorități invocate de Eduard Hellvig în discursul său sînt la ora actuală priorități de ordin național. Ba mai mult, urgențe de ordin național. Dacă nu le conștientizează, România e condamnată să nu mai intre niciodată în Veac, ocupată cum e pînă peste cap cu mărunțișuri.
Ce semnal a vrut să dea Eduard Hellvig? Și mai ales cui?
Autor: Ion Cristoiu
Sursa: Ion Cristoiu Blog