Perioada cuprinsă între 1815 şi 1920 este numită secolul naţionalităţilor. Acest secol s-a caracterizat prin afirmarea dreptului popoarelor la propria lor libertate, care impunea autodeterminarea şi formarea statelor naţionale.
Baza teoretică a acestei evoluţii a constituit-o Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată de Marea Revoluţie franceză din 1789, care prevedea: Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi (art. I). Principiul oricărei suveranităţi rezidă în principal în naţiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea (art. III). Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale (art. X). Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului (art. XI).
Ideile Revoluţiei franceze şi apoi războaiele napoleoniene au zdruncinat din temelie regimurile feudale absolutiste. În teritoriile cucerite de Napoleon Bonaparte au fost aplicate legi inspirate din revoluţia franceză, care au asigurat dezvoltarea Europei moderne pe baze naţionale.
Definiţia naţiunii a fost dată de revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini (1805-1872), care a scris: „Prin naţiune noi înţelegem totalitatea cetăţenilor care vorbesc aceeaşi limbă, asociaţi, egali în drepturi civile şi politice, în intenţia comună de a dezvolta şi perfecţiona progresiv forţele sociale şi activitatea acestor forţe”. Luptător pentru crearea statelor naţionale, Mazzini susţinea că toţi cetăţenii care alcătuiau naţiunea trebuie să fie liberi, egali şi fraţi. Dacă în vârful naţiunii existau privilegiaţi, atunci se vicia întreaga construcţie statală. Ca urmare, se impunea ca noile state naţionale să aibă un regim republican.
Viaţa s-a dovedit mult mai complexă comparativ cu cea imaginată de Mazzini. După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte forţele conservatoare, întrunite în Congresul de la Viena din 1814-1815, au alcătuit Sfânta Alianţă, având ca principal obiectiv restabilirea echilibrului european pe baza principiului legitimităţii. Împăraţii şi regii s-au unit pentru aşi apăra în comun privilegiile împotriva luptei naţiunilor pentru propria lor libertate. Ca urmare, forţele revoluţionare au fost nevoite să ţină seama de această realitate pentru aşi realiza obiectivele naţionale.
Istoria a dovedit că lupta popoarelor pentru constituirea de state proprii nu a putut fi stăvilită. Între 1815-1920 s-a format marea majoritate a statelor naţionale din Europa.
Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea lupta pentru crearea statelor naţionale a luat o amploare fără precedent, iar harta Europei a cunoscut importante modificări.
OLANDA, cucerită de Franţa în 1795, şi-a dobândit independenţa la 8 iunie 1815, formând împreună cu Belgia şi Luxemburg-ul Regatul Unit al Ţărilor de Jos. Acestă uniune avea să fie parăsită de Belgia (1830) şi de Luxenburg (1890), iar Olanda a rămas o importantă ţară europeană.
GRECIA se afla sub ocupaţia otomană încă din 1453, când Mahomed al II-lea a cucerit Bizanţul. În 1814 grecii au constituit societatea secretă Eteria, cu sediul la Odesa, fiind încurajaţi de Rusia, care urmărea slăbirea Imperiului Otoman. Sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, militanţii Eteriei au pornit la începutul anului 1821 spre Grecia, pătrunzând la 22 februarie 1821 în Moldova şi apoi în Muntenia, cu intenţia de a provoca un război între Rusia şi Imperiul Otoman. În Muntenia izbucnise la 23 ianuarie 1821 revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, al cărui principal obiectiv era înlăturarea domniilor fanariote şi modernizarea societăţii româneşti, dar urmărind să evite un război cu otomanii.
La 28 februarie 1821 s-a anunţat decizia Congresului Sfintei Alianţe, desfăşurat la Viena, la care a participat şi ţarul Rusiei, de a dezavua Eteria. S-a ajuns la un conflict între Ipsilanti şi Tudor Vladimirescu, încheiat prin uciderea revoluţionarului român la 25 mai martie 1821. La rândul lor, eteriştii au fost zdrobiţi de armata turcă în bătălia de la Drăgăşani (7 iunie 1821).
Pe de altă parte, în Grecia a izbucnit răscoala antiotomană, în timpul căreia la 25 martie 1821 şi-a proclamat independenţa (această dată avea să devină Ziua Naţională a Greciei). Timp de opt ani au avut loc confruntări sângeroase între patrioţii greci şi trupele otomane, fapt ce a determinat intervenţia marilor puteri – Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Prin tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829 a fost recunoscută independenţa Greciei sub protecţia colectivă a puterilor europene.
BELGIA, aflată sub stăpânirea Franţei, a trebuit să accepte decizia Sfintei Alianţe din 1815, privind unirea acesteia cu Olanda şi Luxenburg-ul în cadrul Regatului Unit al Ţărilor de Jos sub un monarh olandez. La 25 august 1830 belgienii s-au ridicat împotriva Olandei, reuşind să-şi proclame independenţa la 4 octombrie 1830.
Puterile europene (Austria, Marea Britanie, Prusia, Rusia şi Franţa), întrunite în conferinţa de la Londra, au recunoscut, la 20 ianuarie 1831, independenţa Belgiei. Rege a devenit Leopold I, din familia Saxa-Coburg, care a fost încoronat la 21 iulie 1831, această dată devenind Ziua Naţională a Belgiei.
La mijlocul secolului al XIX-lea s-a constituit statul modern ROMÂNIA. În lupta pentru unitate naţional-statală fruntaşii politici ai românilor au urmărit două obiective esenţiale: pe de o parte, folosirea mutaţiilor care surveneau în raportul de forţe dintre marile puteri şi pe această bază stabilirea obiectivelor într-o anumită etapă istorică, şi pe de altă parte, realizarea conexiunii cu alte popoare europene care vizau acelaşi obiectiv.
De-a lungul istoriei românii şi-au manifestat credinţa că vor ajunge să aibă un stat propriu, cuprinzând toate teritoriile în care ei constituiau majoritatea populaţiei. Situaţia era complicată, datorită faptului că teritoriul lor naţional se afla sub dominaţia celor trei imperii vecine: Moldova şi Ţara Românească – tributare Imperiului Otoman, Transilvania şi Bucovina întegrate în Imperiul Habsburgic, Basarabia ocupată de Imperiul Rusiei.
Este o realitate că eforturile guvernanţilor de la Budapesta vizând maghiarizarea românilor din Transilvania, a celor de la Viena de a impune românilor din Bucovina limba şi cultura germană, precum şi confesiunea catolică, a Petersburg-ului de a-i rusifica pe românii din Basarabia nu au dat rezultatele scontate. Aceştia şi-au păstrat limba română şi confesiunea ortodoxă, au transmis din generaţie în generaţie tradiţiile, obiceiurile, basmele şi legendele populare.
Pentru realizarea statului naţional, românii au acţionat cu prudenţă, pentru a nu abate asupra lor armatele celor trei mari puteri. La mijlocul secolului al XIX-lea ei au apreciat că obiectivul realist era Unirea Principatelor. În programul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, scris de Mihail Kogălniceanu în august 1848, se afirma că unirea Moldovei cu Valahia era „cheia bolţii” fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiului naţional.
După înfrângerea revoluţiei prin intervenţia militară a Imperiului Otoman şi a Rusiei, fruntaşii acesteia – trimişi în exil – au desfăşurat o amplă activitate pe plan european pentru a-i convinge pe liderii politici din statele europene despre necesitatea Unirii Principatelor. În acelaşi timp, au acţionat – mai ales prin publicarea de articole în presa europeană – pentru a crearea unui curent de opinie în sprijinul acestui deziderat naţional.
Congresul de pace de după războiul Crimeii, desfăşurat la Paris în februarie-martie 1856, a hotărât să îndepărteze Rusia de la gurile Dunării şi a retrocedat Moldovei partea de sud a Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail).
Deşi Principatele nu au luat parte la război, Congresul a luat în discuţie solicitarea acestora, stabilind organizarea unor Adunări ad-hoc prin care românii să se pronunţe dacă doresc sau nu Unirea. Rezultalul din octombrie 1857 a fost pozitiv, iar Puterile Garante au acceptat parţial această dorinţă a românilor. Convenţia de la Paris din aprilie 1858 prevedea că cele două ţări se vor numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu o Curte de Casaţie comună, dar fiecare având domn, guvern şi adunare (parlament) proprii.
Profitând de faptul că în decizia respectivelor puteri nu se preciza că aceeaşi persoană nu putea fi aleasă domn în ambele Principate, atât Adunarea electivă a Moldovei, cât şi Adunarea electivă a Munteniei l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, la 5 şi respectiv 24 ianuarie 1859. Astfel s-a realizat statul modern român.
Puterile Garante au fost puse în faţa faptului împlinit. Treptat, dubla alegere a fost recunoscută pe plan european. Ultima puterea care a acceptat-o a fost Imperiul Otoman, la 20 noiembrie 1861. În ziua de 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a lansat o proclamaţie către naţiune în care aducea la cunoştinţă oficial că „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”. La 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unitar al României, iar în ziua de 24 ianuarie 1862, când deputaţii moldoveni şi munteni s-au întrunit într-o Adunare comună, iar Bucureştiul a devenit capitala ţării, Alexandru Ioan Cuza a anunţat „Unirea definitivă a Principatelor”.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au înfăptuit reformele care au stat la baza organizării unitare a României moderne. S-au adoptat legi privind învăţământul, justiţia, finanţele, armata, cultele, sistemul de măsuri şi greutăţi, lucrările publice, s-a înfiinţat Ministerul de Externe etc. etc.
Statul naţional român a constituit nucleul în jurul căruia au gravitat teritoriile româneşti aflate sub dominaţie străină.
Aproape simultan cu România s-a constituit ITALIA. De-a lungul evului mediu nu a existat un stat al italienilor, ci doar mai multe organizaţii statale, care gravitau în jurul unor mari oraşe: Torino, Roma, Florenţa, Genova, Milano, Veneţia etc. Unele dintre acestea au fost ocupate succesiv sau simultan de Imperiul Romano-German, Spania, Franţa, Austria.
Realizarea unirii italienilor a fost un proces lung şi dificil. Pe măsură ce s-a dezvoltat conştiinţa naţională s-a afirmat şi voinţa lor de unire, cunoscută sub numele de resorgimento (1815-1870). Unificarea a început în jurul Piemontului, stat cu capitala la Torino, în fruntea căruia se afla regele Victor Emanuel II (1849-1878) din dinastia de Savoia. Principalul artizan al unificării Italiei a fost Camillo Cavour, ajuns prim-ministru în anul 1852.
În 1859, Piemontul s-a aliat cu Franţa în războiul împotriva Austriei, iar în urma victoriei obţinute, Lombardia s-a unit cu Piemontul. La rândul său, Giuseppe Garibaldi a condus lupta pentru înlăturarea lui Francisc al II-lea din fruntea Regatului celor Două Sicilii (1860-1861), pe care le-a unit cu Piemontul. În 1861, regele Victor Emanuel II a fost proclamat rege al Italiei. Astfel a apărut un nou şi important stat pe harta Europei.
În 1866, Italia s-a aliat cu Prusia împotriva Austriei, fapt ce a condus la obţinerea Veneţiei. În 1870, Roma a devenit capitala Italiei, moment ce marchează încheierea procesului de formare a acestui stat.
LUXEMBURG-ul, stat aflat în nordul continentului, a fost inclus în 1815 în Regatul Unit al Ţărilor de Jos, din care s-a desprins, proclamându-şi independenţa la 11 mai 1867. Prin Constituţia din 1868, Luxemburg-ul a devinit monarhie ereditară, proclamându-şi neutralitatea perpetuă.
GERMANIA a luat fiinţă în urma unei complicate evoluţii istorice. Prin pacea de la Westfalia (1648) spaţiul locuit de germani a fost împărţit în peste 300 de ducate, comitate şi alte stătuleţe rivale, între acestea Prusia, Bavaria, Saxonia, Hanovra. În urma Congresului de la Viena (1814-1815) s-a constituit Confederaţia Germană, în cadrul căreia s-au impus Austria şi Prusia.
Otto von Bismarck, cancelar al Prusiei din 1862, a trecut la unificarea statelor germane „prin sânge şi fier”, cucerindu-le pe rând. În 1866 a declanşat războiul împotriva Austriei, pe care a învins-o. Peste patru ani, Prusia a invadat Franţa şi a înfrânt-o în bătălia de la Sedan (septembrie 1870). A urmat proclamarea regelui prusac Wilhelm I în calitate de împărat al Germaniei. Somptuoasa ceremonia s-a desfăşurat în ziua de 18 ianuarie 1871 la Versailles, în Sala Oglinzilor. Astfel, a apărut în centrul Europei o mare putere – Imperiul German.
Între timp, ROMÂNIA a cunoscut evoluţii importante. La 10 mai 1866 a fost proclamat domnitor Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu regele Prusiei. Prin apelul la o dinastie străină oamenii politici români au urmărit obţinerea sprijinului internaţional în vederea obţinerii independenţei de stat.
La 9 mai 1877, Parlamentul a proclamat independenţa României, care a fost consfinţită pe câmpul de luptă în războiul purtat alături de Rusia împotriva Imperiului Otoman. Prin tratatul de pace de la Berlin, din 1 iulie 1878, Marile Puteri au recunoscut independenţa de stat a României şi au stabilit ca DOBROGEA, ocupată de otomani la începutul secolului al XV-lea, să revină României. S-a realizat astfel cea de-a doua etapă, după cea din 1859, pe calea făuririi statului naţional unitar român.
Pe de altă parte, Congresul a hotărât ca cele trei judeţe din sudul Basarabiei să fie cedate Rusiei.
Alături de România, prin tratatul de la Berlin din 1 iulie 1878 au obţinut independenţa alte două ţări: SERBIA şi MUNTENREGRU.
La începutul secolului al XX-lea pe harta Europei au apărut noi state. Unul dintre acestea a fost NORVEGIA, care încă din 1397 făcea parte dintr-o uniune personală (dinastică) împreună cu Danemarca, Suedia, Islanda şi Finlanda. Înfrângerea Danemarcei, aliata Franţei în timpul lui Napoleon Bonaparte, a fost urmată de tratatul anglo-danez din 14 ianuarie 1814 prin care uniunea a fost dizolvată.
Norvegia şi-a proclamat independenţa la 17 iunie 1814, adoptând o Constituţie proprie (această dată a devenit Ziua Naţională a Norvegiei). A urmat un război cu Suedia (iulie-august 1814), în urma căruia Norvegia a fost nevoită să accepte uniunea personală impusă de suedezi. Peste nouă decenii, la 18 noiembrie 1905, Norvegia a denunţat această uniune, alegându-şi o dinastie proprie. De această dată, Suedia nu s-a împotrivit astfel că independenţa i-a fost acceptată.
În Balcani, bulgarii s-au remarcat prin mai multe răscoale împotriva Imperiului Otoman, iar în 1877-1878 unităţi militare bulgare au participat la războiul ruso-româno-turc. Prin tratatul ruso-otoman de la San Stefano din 3 martie 1878, BULGARIA a obţinut o largă autonomie (aceasta a devenit Ziua Naţională a acestei ţări). Tratatul a fost revizuit de Congresul de la Berlin din 1878, care a recunoscut autonomia Bulgariei, dar cu o diminuare a teritoriului. Peste 30 de ani, la 5 octombrie 1908, Bulgaria şi-a proclamat independenţa, iar Fedinand I şi-a luat titlul de ţar.
ALBANIA, ocupată de Imperiul Otoman din secolul al XV-lea, a participat la răscoala popoarelor balcanice din 1908 – 1912. La 28 noiembrie 1912, Congresul naţional a proclamat independenţa Albaniei, recunoscută pe plan internaţional în august 1913.
Prin pacea de la Bucureşti (august 1913) s-au reaşezat graniţele statelor din Balcani. ROMÂNIA a primit CADRILATERUL (două judeţe din sudul Dobrogei – Durostor şi Caliacra), extindu-şi astfel zona de acces la Marea Neagră.
Peste un an, în iulie 1914, a izbucnit Primul Război Mondial, într-o atmosferă de entuziasm general. În ambele tabere se acreditase ideea că acesta va fi scurt şi că în câteva luni, cel mult până la Crăciun (25 decembrie), militarii se vor întoarce victorioşi la casele lor. Inclusiv socialiştii – care până atunci militaseră pentru pace – au votat credite de război pentru statele lor, fapt ce a dus la desfiinţarea Internaţionalei a II-a. Chiar şi minorităţile naţionale au ţinut să-şi declare loialitatea faţă de statele respective, tinerii provenind din rândul acestora plecând într-o atmosferă euforică la război.
Dar, după trei ani starea de spirit s-a modificat. Prelungirea războiului, duritatea luptelor, marele număr de morţi şi răniţi, lipsurile de tot felul resimţite de cei rămaşi acasă, întinderea unor boli molipsitoare ca urmare a lipsei condiţiilor igenice de viaţă au generat o stare de nemulţumire tot mai evidentă. Pe acest fond, lupta de eliberare a popoarelor pentru formarea statelor naţionale sau întregirea altora s-a amplificat.
Spre sfârşitul războiului şi în perioada imediat următoare harta Europei a cunoscut modificări esenţiale, pe ruinele marilor imperii multinaţionale – Rus şi Austro-Ungar – apărând noi state, iar altele întregindu-şi unitatea teritorială.
La 26 februarie (11 martie, stil nou) 1917, în Petrograd, capitala imperiului Rus, s-a declanşat greva generală sub lozincile: „Jos războiul! Jos ţarul! Vrem pâine!” Încercarea autorităţilor imperiale de a restabili ordinea prin forţă a eşuat, militarii trecând de partea revoluţionarilor. La 2/15 martie s-a format un guvern provizoriu condus de prinţul Gheorghi Evghenovici Lvov. În aceeaşi zi ţarul Nicolae al II-lea a abdicat, desemnându-l ca succesor pe marele duce Mihail, dar acesta nu a acceptat să ocupe tronul.
În lunile următoare revoluţia s-a extins, popoarele din partea răsăriteană a imperiului proclamamându-şi rând pe rând autonomia şi apoi independenţa. Nu a fost un proces linear, ci unul compex, care s-a întins, în unele situaţii, din 1917 până în 1922.
FINLANDA a fost prima ţară care şi-a proclamat independenţa naţională la 6 decembrie 1917, când s-a format un guvern naţional. Acestă dată a devenit Ziua Naţională a Finlandei. La 18/31 decembrie 1917 guvernul sovietic a recunoscut independenţa de stat a Finlandei. Dar, în ianuarie 1918 s-a format un guvern paralel, revoluţionar, care a proclamat Republica Muncitorească Finlandeză. S-a declanşat un război civil (ianuarie-mai 1918) între gruparea sovietică şi cea naţională condusă de generalul Mannerheim, ajutată de de trupe germane şi voluntari suedezi. Bolşevicii au fost înfrânţi la 5 mai 1918, puterea fiind preluată de generalul Mannerheim. La 17 iulie 1919 Finlanda a devenit Republică, având capitala la Helsinki.
ESTONIA şi-a proclamat autonomia la 30 martie 1917 şi apoi independenţa la 24 februarie 1918. La 4 martie 1918, această ţară a fost ocupată de armata germană. După prăbuşirea Germaniei, la 11 noiembrie 1918, au urmat doi ani de convulsii interne. La 29 noiembrie 1918, bolşevicii estonieni, sprijiniţi de Armata Roşie, au proclamat Republica Sovietică Estoniană cu capitala la Narva. De această dată au intervenit armata britanică şi voluntari scandinavi în urma căreia s-a instaurat un nou guvern naţional în ianuarie 1919 condus de Konstantin Päts. La 5 mai 1919 Adunarea Constituantă a proclamat Republica Estonă independentă, care a adoptat Constituţia din 15 iunie 1919. Prin tratatul de la Tartu din 2 februarie 1920, Rusia sovietică a recunoscut independenţa Estoniei.
LETONIA a avut o evoluţie deosebită. În ziua de 21 noiembrie 1917, la Riga s-a instaurat puterea sovietică. În februarie 1918, trupele germane au ocupat această ţară baltică şi au sprijinit formarea unui guvernul naţional. După capitularea Germaniei, a fost proclamată independenţa Letoniei la 18 noiembrie (aceasta a devenit Ziua sa Naţională). Peste o lună, bolşevicii, cu sprijinul Armatei Roşii, au instaurat din nou puterea sovietică (17 decembrie 1918). Ţara a fost teatrul confruntărilor între trupele bolşevice şi cele naţionale, acestea din urmă obţinând victoria în ianuarie 1920. La 11 august 1920 a fost semnat tratatul de pace, prin care Rusia recunoştea independenţa Letoniei.
LITUANIA şi-a constituit în septembrie 1917 un Consiliu Naţional cu capitala la Vilna (Vilnius), susţinut de Germania. La 16 februarie 1918, şi-a proclamat independenţa (aceasta a devenit Ziua Naţională a Letoniei). Prin tratatul de pace semnat de Rusia cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk (3 martie 1918), Lituania a fost separată de Rusia, dar a rămas sub ocupaţie germană.
După înfrângerea Germaniei, a urmat războiul civil (1918-1919). Pe o parte din teritoriul Lituaniei puterea a fost preluată de bolşevici, care au proclamat Republica Sovietică Lituaniană la 16 decembrie 1918. Au intervenit trupe poloneze şi germane în sprijinul guvernului naţional, care au înfrânt Armata Roşie, astfel că puterea bolşevică a fost înlăturată în aprilie 1919. În ziua de 12 iulie 1920 s- a încheiat tratatul de pace sovieto-lituanian, prin care Rusia recunoştea independenţa Lituaniei. La 1 august 1922 a fost adoptată Constituţia prin care Lituania devenea Republică, având capitala la Kaunas (Kovno), ulterior la Vilnius.
UCRAINA era împărţită, încă din 1798, între Rusia şi Austria. Neavând, de-a lungul istoriei, o statalitate consistentă, ucrainenii n-au reuşit să acţioneze unitar în condiţiile prăbuşirii celor două imperii multinaţionale. Partea răsăriteană a cunoscut cu intensitate ravagiile revoluţiei declanşată de Petrograd. În ziua de 10/23 iunie 1917, Rada (parlamentul) de la Kiev a proclamat autonomia Ucrainei în cadrul Rusiei.
Au urmat patru ani de război civil. Bolşevicii ucraineni, sprijiniţi de Consiliul Comisarilor Poporului care a preluat puterea în Rusia, au format Republica Sovietică Ucraineană cu capitala la Harkov (11/24 decembrie 1917). Aceasta a cerut ajutorul sovieticilor, astfel că în februarie 1918, Armata Roşie a ocupat o mare parte a Ucrainei.
La 1 martie 1918, trupele germane au ocupat Kiev-ul şi au reinstalat puterea Radei Centrale. Prin pacea de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la Ucraina, dar după capitularea Germaniei, Lenin a denunţat în ziua de 13 noiembrie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. La 29 noiembrie 1918 puterea sovietică a fost instaurată în Ucraina.
În ziua ocupată de Austria, la 15 noiembrie 1918 s-a constituit Republica Ucraineană de Vest, cu capitala la Liow (Lvov). Acest stat urmărea să cuprindă şi Galiţia, intrând în conflict cu Polonia. La rândul său, Polonia era în război cu Rusia şi Ucraina, iar la 25 aprilie 1920, armata polonă a ocupat oraşul Kiev. A interveni Armata Roşie, care i-a alungat pe polonezi.
Prin pacea de la Riga din 9/18 martie 1921, o parte din vestul Ucrainei (Volânia şi Galiţia) a fost ocupată de Polonia.
Armata Roşie a obţinut succese în partea de Est, iar în 1922, Ucraina a devenit parte a Uniunii Sovietice.
POLONIA era împărţită din 1795 între Rusia, Austria (din 1867 – Austro-Ungaria) şi Prusia (din 1871- Gerrmania). În timpul Primului război Mondial o parte a polonezilor a luptat în armata Antantei, iar o alta în cea a Puterilor Centrale. Fiecare tabără a urmărit să-i câştige pe polonezi, promiţându-le recunoaşterea independenţei.
Pe teritoriul Rusiei s-a constituit Comitetul Naţional Polonez, care urmărea reconstituirea Poloniei medievale sub protecţia Petersburgului. În zona ocupată de Austria s-a proclamat, la 5 noiembrie 1916, Regatul Poloniei sub protecţia Puterilor Centrale.
Prin tratatul de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la teritoriile poloneze, fapt ce a facilitat procesul de unificare a acestora. La 11 noiembrie 1918 s-a constituit Polonia independentă sub conducerea lui Jósef Pilsudski.
ROMÂNIA şi-a întregit teritoriul în cursul anului 1918 prin Unirea teritoriilor naţionale ocupate de Rusia, Austria şi Ungaria (Austro-Ungaria).
BASARABIA a cunoscut febra revoluţiei imediat după izbucnirea acesteia la Petrograd. În ziua de 2 aprilie 1917, ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, care se edita la Chişinău, anunţa constituirea Partidului Naţional-Moldovenesc. La 18 aprilie 1917 a fost organizată o mare întrunire la Odesa, cu participarea a peste 10 000 de basarabeni – ofiţeri, soldaţi, studenţi, profesori, preoţi etc – care s-a pronunţat pentru autonomia Basarabiei.
În zilele de 20-27 octombrie (2-9 noiembrie, stil nou) 1917 a avut loc la Chişinău, congresul militarilor moldoveni, la care au participat 989 delegaţi. Congresul a hotărât „să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei”, iar pentru „ocârmuirea” acesteia „în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării”.
Au avut loc alegeri pentru Sfatul Ţării, care s-a întrunit la 21 noiembrie în localul Liceului nr. 3 din Chişinău. În ziua de 2 decembrie 1917, acesta a votat în unanimitate Declaraţia prin care se anunţa constituirea Republicii Democratice Moldoveneaşti, stat autonom, egal cu celelalte state care compuneau Republica Democratică Federativă Rusă. A fost un pas decisiv spre afirmarea identităţii naţionale, contestată timp de un secol de Imperiul Rus.
Republica Democratică Moldovenească s-a confruntat, de la început, cu probleme extrem de grave. Pe de o parte, anarhia care a cuprins Rusia s-a extins şi în Basarabia, unde vechile autorităţi ţariste au fost înlăturate, iar cele noi, în curs de constituire, nu aveau capacitatea de a domina situaţia.
Pe de altă parte, după ieşirea Rusiei din război, militarii ruşi de pe teritoriul României, recurgeau la jafuri şi omoruri, generând o stare de tensiune în rândul populaţiei. La Chişinău s-a constituit un Comitet Revoluţionar, care într-o telegramă adresată sovietului din Odesa la 13 ianuarie 1918 scria: „Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine <Sfatul Ţării> şi <Directoratul>”. Tentativa nu a reuşit, deoarece Sfatul Ţării a cerut sprijin militar guvernului României. Ca urmare, Divizia 11 infanterie, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a intrat în Basarabia, ajungând la Chişinău, unde a fost salutată de Ion Inculeţ şi ceilalţi lideri politici basarabeni în ziua de 15 ianuarie 1918. Membrii Comitetului Revoluţionar (bolşervic) au părăsit în grabă capitala Republicii Moldova.
La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat, în unanimitate, Declaraţia privind independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Ziua nu a fost aleasă întâmplător: ea amintea de faptul că Rusia rupsese Basarabia din trupul Moldovei, care la 24 ianuarie 1859 se unise cu Muntenia, formând împreună România. Proclamarea independenţei Basarabiei reprezenta cel de-al doilea pas spre desprinderea definitivă de Rusia şi asigurarea libertăţii de a decide în conformitate cu interesele şi aspiraţiile românilor din stânga Prutului.
În istorica şedinţă din 27 martie 1918 (st. vechi), Sfatul Ţării a votat Declaraţia privind Unirea Basarabiei cu România. S-a realizat astfel prima treaptă spre Marea Unire din 1918.
Cel de-al doilea imperiu multinaţional, Austro-Ungaria, constituit în 1867, s-a dezagregat în octombrie-noiembrie 1918 pe fondul creşterii nemulţumirilor popularea şi al înfrângerilor suferite în război. În ziua de 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat un apel Către popoarele mele credincioase, prin care propunea reorganizarea imperiului pe baze federale. În privinţa românilor împăratul nu aducea nimic nou: Transilvania rămânea în cadru Regatului Ungariei, iar Bucovina îşi păstra statutul de ducat al Austriei. Înfrântă în bătălia de la Vittorio Veneto din 27-28 octombrie 1918, Viena a cerut armistiţiul, declarând că recunoaşte dreptul de autodeterminare a cehilor, slovacilor şi sud-slavilor. Românii nu erau menţionaţi.
La 30 octombrie a izbucnit revoluţia la Viena, iar la 3 noiembrie, Austro-Ungaria s-a recunoscut învinsă de Antanta. În ziua de 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar Adunarea Naţională provizorie a decis să remită puterea executivă unui Consiliu de Stat (Staatsrat) în frunte cu Karl Renner (cancelar).
În ziua de 12 noiembrie 1918, AUSTRIA a fost proclamată Republică. Astfel monarhia habsburgică a încetat să mai existe, iar Austria a devenit – pentru prima dată în istorie – stat naţional modern.
Evenimentele s-au precipitat şi în UNGARIA. La 25 octombrie s-a constituit Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Károlyi Mihaly. La 30 octombrie s-a declanşat revoluţia la Budapesta, iar la 31 octombrie Consiliul Naţional a preluat puterea în Ungaria. Ca urmare a abdicării lui Carol I (împăratul Austriei era şi regele Ungariei), regimul social-democrat de la Budapesta a proclamat, la 16 noiembrie 1918, Republica Ungară independentă. Acest act marca denunţarea actului dualist din 1867 şi constituirea statului naţional ungar.
POLONIA s-a constituit prin unirea părţii ocupate de Rusia cu cea integrată în Austria. La 8 octombrie 1918, Consiliul de Regenţă polonez a rupt relaţiile cu Austria şi a proclamat „reunirea tuturor teritoriilor poloneze”. Încercările de constituire un guvern bolşevic au fost dejucate din faşă de experimentatul politician şi militar Jósef Pilsudski. Teritoriile poloneze din Rusia şi cele din Austria s-au reunit, iar Polonia şi-a declarat independenţa la 11 noiembrie 1918. În ziua de 20 februarie 1919, Seimul (parlamentul) a adoptat „Mica Constituţie” prin care se stabilea organizarea statului polonez.
Având o elită politică ambiţioasă, care a stimulat dorinţa populaţiei de a redobândi prestigiul de altădată, Polonia a purtat războaie cu vecinii săi pentru dobândirea teritoriilor din timpul regatului medieval. Timp de aproape trei ani (1918-1921), conducerea de la Varşovia a luptat atât cu Ucraina, cât şi cu Rusia. Prin pacea de la Riga părţile apusene ale Belorusiei şi Ucrainei au revenit Poloniei.
CEHOSLOVACIA s-a constituit prin unirea a două state. Ca urmare a dualismului din 1867, Cehia (Boemia şi Moravia) au rămas în cadrul Austriei, iar Slovacia a fost inclusă în Ungaria.
La 14 octombrie 1918 s-a declanşat greva generală la Praga. Pe acest fond, Consiliul Naţional Ceh a preluat administraţia civilă şi militară şi a proclamat la 28 octombrie independenţa Cehiei.
Deoarece nu avea o forţă de militară proprie, noua conducere a apelat la trupele române din fosta armată habsburgică, comandate de Iuliu Maniu. Acestea au restabilit ordinei în oraş.
În ziua de 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional Slovac a decis unirea Slovaciei cu Cehia, luând astfel fiinţă Cehoslovacia. La 15 noiembrie 1918, Adunarea Naţională l-a ales pe Thomas Garrigue Masarik în funcţia de preşedinte al Cehoslovaciei.
REGATUL SÂRBILOR, CROAŢILOR ŞI SLOVENILOR a fost rezultatul unirii slavilor sud-dunăreni din cadrul monarhiei habsburgice. La 5 octombrie 1918 s-a constituit la Zagreb Vecea Populară Centrală ca organ suprem reprezentativ al teritoriilor iugoslave din Austro-Ungaria. La 24 noiembrie 1918, Vecea a decis crearea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.
În ziua de 18 noiembrie (1 decembrie, st. nou) a fost proclamat oficial Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, care cuprindea Serbia, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Voievodina, Bosnia, Herţegovina, sub conducerea dinastiei Karagheorghevici. La 4 decembrie, Muntenegru s-a unit cu acest regat.
Prin dezagregarea monarhiei habsburgice s-a întregit unitatea se stat a ROMÂNIEI.
Prima provincie istorică românească din Austro-Ungaria care s-a angajat în lupta naţională a fost BUCOVINA. La 17 octombrie 1918 s-a constituit la Viena, Consiliul Naţional Român sub preşedinţia lui Constantin Isopscu-Grecul. A doua zi, Gheorghe Grigorovici declara în Parlamentul de la Viena că „acest bătrân stat şi-a dat sufletul” şi că „la tendinţa de a uni poporul român nu va renunţa niciodată nici un român”. În ziua de 22 octombrie 1918 a apărut gazeta „Glasul Bucovinei” care milita pentru unirea acestei provincii cu România.
La 27 octombrie 1918 a avut loc, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă a românilor care a votat Moţiunea privind „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. A fost ales un Consiliu Naţional alcătuit din 50 de membri şi un Consiliu al Secretarilor de Stat (ca organ executiv) din 14 persoane, în frunte cu Iancu Flondor.
Adunarea Constituantă a decis convocarea Congresului General al Bucovinei în ziua de 28 noiembrie 1918. S-a procedat la alegerea deputaţilor din toate categoriile socio-profesionale, precum şi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale.
După constituire, Consiliul Naţional a solicitat guvernatorului Bucovinei să-i transfere puterea, dar acesta a refuzat.
Pe de altă parte, la Cernăuţi s-a constituit Vecea Populară Ucraineană, care a declarat că Bucovina era „parte componentă” a Ucrainei. Grupuri înarmate de ucraineni au acţionat pentru instaurarea controlului asupra Bucovinei, recurgând la acte de forţă împotriva românilor, inclusiv la asasinate. S-a ajuns la o stare de anarhie şi de nesiguranţă generală.
Consiliul Naţional Român nu avea la dispoziţie forţe cu care să facă faţă acestor vandalisme, drept care a cerut ajutorul militar României. Ca urmare, la 6 noiembrie (27 octombrie, stil vechi) 1918 armata română, condusă de generalul Iacob Zadik, a reuşit să restabilească ordinea şi liniştea publică în Bucovina.
Congresului general, întrunit la Cernăuţi în ziua de 28 noiembrie 1918, a adoptat, în unanimitate, Declaraţie privind „Unirea, necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. S-a realizat astfel cea de-a doua etapă pe calea făuririi statului naţional unitar român.
TRANSILVANIA a fost cea de-a treia provincie care s-a unit cu România. La 12 octombrie 1918, conducerea Partidului Naţional Român s-a întrunit la Oradea unde a adoptat o Declaraţie privind hotărârea românilor din Transilvania de a-şi decide singuri viitorul. În această declaraţie – citită de Alexandru Vaida-Voevod în şedinţa din 18 octombrie a Parlamentului de la Budapesta – se preciza: „Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, în calitatea sa de factor autorizat a organizaţiei politice a naţiunii române, constată în faţa situaţiei create prin războiul mondial că rezultatele războiului justifică postulatele seculare ale naţiunii române, spre deplina sa libertate naţională”. Ca urmare, naţiunea română pretinde dreptul „să-şi poată determina însăşi aşezămintele instituţionale de stat”.
Pe fondul izbucnirii revoluţiei la Budapesta în ziua de 30 octombrie 1918, s-a constituit, în noaptea de 30/31 octombrie, Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din şase fruntaşi ai Partidului Naţional Român şi şase lideri ai Secţiei Române a Partiduui Social-Democrat din Ungaria.
În zilele următoare s-au constituit Consilii Naţionale şi Gărzi Naţionale, care au preluat conducerea Transilvaniei şi Banatului, precum şi a „părţilor ungurene” (Crişana şi Maramureş). Consiliul Naţional Român Central a decis, la 20 noiembrie, convocarea Adunării Naţionale la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918 (stil nou). S-a stabilit ca la acest for naţional să participe reprezentanţi ai bisericii, asociaţiilor culturale şi profesionale, ai muncitorilor, tinerimii universitate, precum şi deputaţi aleşi pe cercuri (circumscripţii) electorale.
Cei 1228 de deputaţi au votat Rezoluţia care la primul punct prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 devembrie 1918 decretează Unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre”.
Adunarea Naţională a ales Marele Sfat Naţional (cu rol de Parlament), care a doua zi a desemnat Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce administrarea Transilvaniei până a întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României.
Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa celor peste 100 000 de români veniţi la Alba Iulia pentru a susţine şi aclama decizia e Unire.
În ziua de 1 Decembrie 1918 s-a încheiat procesul de formare a statului naţional unitar român – România Întregită sau România Mare – realizându-se idealul pentru care au luptat şi s-au jertfit multe generaţiile de înaintaşi.
Octavian Goga – „poetul pătimirii noastre” – putea să scrie plin de satisfacţie în 1922:
Te-am dărâmat, hotar de-odinioară
Brâu împletit din lacrimi şi din sânge
Veriga ta de foc nu mă mai strânge
Şi lanţul tău a încetat să doară.
Cu profunda sa gândire de om politic şi patriot, Ion I. C. Brătianu s-a adresat astfel în ziua de 14 decembrie 1918, cu prilejul primirii delegaţiei de ardeleni care a adus la Bucureşti actul Unirii Transilvaniei cu România: De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri.
Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie”.
Conferinţa păcii, întrunită la Paris începând din ianuarie 1919, a ratificat modificările teritoriale survenite în Europa la sfârşitul războiului. Tratatele de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919), de la Saint Germaine cu Austria (10 septembrie 1919), de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria (27 noiembrie 1919), de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), precum şi cel de la Paris (28 octombrie 1920) au consfinţit noile realităţi politico-statale din Europa, inclusiv Unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu România.
Anul 1920 consemna încheierea secolului naţionalităţilor. Documentele atestă faptul că poporul român a fost un factor activ în istoria Europei şi a lumii, şi-au adus propria contribuţie la afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state naţionale.
Autor: Ioan Scurtu
Bibliografie selectivă:
– Arduino Agnelli, Ideea de naţiune în secolul al XIX-lea în ţările care luptau pentru independenţă,www.ucr/pdf/international/informatiigenerale/doctor h_honoris/54pdf. Traducere conf.univ.dr. Elena Pârvu
– I. Ciupercă, Autodeterminarea – trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârşitul Primului război Mondia, în vol. Marea Unire din 1918 în context european. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 2003
– Enciclopedia Europei, Bucureşti, 2002
– Istoria Românilor, vol.VII, tom I. Constituirea României moderne (1821-1878). Ed. II-a. Coordonator Dan Berindei, Bucureşti, 2015
– Istoria Românilor, vol. VII, tom 2. De la independenţă la Marea Unire (1878–1918). Coordonatori: Dan Berindei, Gheorghe Platon, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, Bucureşti, 2015
– Istorie universală. Epoca contemporană. 1918-1939, vol. I. Coordonatori Alexandru Vianu şi Constantin Buşe, Bucureşti, 1975
– Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol.I 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999