De ce nu e nevoie de un cod al muncii și pe cine apără un astfel de cod? Codul muncii se adaugă obligatoriu oricărei înțelegeri directe între angajator (unde trebuie să facem o distincție clară între cel privat și cel public) şi angajaţii săi și reglementează toate ”anomaliile” sau “ticăloșiile” pe care angajatorii le-ar dori introduse în contractele de muncă (sau excluse din contractele de muncă): munca de probă, perioada determinată a contractelor de muncă, salariul colectiv, condiții colective de remuneare (concedii, prime, sporuri), concedierea celor care sunt incompetenți. Un astfel de cod este absolut inutil pe piața liberă unde contractul este legea părților și unde fiecare aspect trebuie negociat la sânge între angajat și angajatori. În această negociere atât angajatorul cât și angajatul pornesc de pe poziții egale: angajatorul are nevoie de competențele angajatului și angajatul are nevoie de proiectul antreprenorial al angajatorului. Deoarece există un interes comun (angajatul să se angajeze și angajatorul să angajeze forță de muncă), nimeni nu va fi discriminat în contract (cu condiția să fie atenți în negociere și în ceea ce semnează).
Codul muncii este însă mult mai interesant în cazul sectorului public unde FACTORUL POLITIC poate crea abuzuri pe care un antreprenor privat nu și le permite cu angajații săi (asta doar în cazul în care vrea să dea faliment). Toți cei care lucrează în sectorul public sunt interesați să nu rămână descoperiți la liberul arbitru al șefului (numit pe criterii politice şi nu de competenţă) și au nevoie de garanții legale cu privire la durata angajării (pe perioadă nedeterminată), durata perioadei de probă (cât mai scurtă) etc. Un astfel de cod nu se poate însă aplica diferențiat între sectorul public și privat. Cei care luptă pentru acest cod (politicienii, sindicaliștii de la stat) încearcă din răsputeri să îi atragă în luptă pe patronii privați sau pe angajații din sectorul privat.
Codul muncii este o temă de discuție pur socialistă (pune discuţia în termenii luptei de clasă) și reglementează intervenția statului între angajat și angajator (pe motiv că statul știe el mai bine problema ambilor). Codul muncii este o formă care distruge piața liberă și inițiativa privată obligând antreprenorii să își asume obligații mai multe (și drepturi mai puține) în fața unor angajati tot mai interesați să ia parte la profitul afacerii (mai multe drepturi) fără a-și asuma incertitudini mai mari (obligații mai puține). Capitalismul autentic este incompatibil cu astfel de inițiative. Cu cât cădem mai mult în logica socialiștilor, cu atât bunăstarea va întârzia să apară. Echilibrul dintre angajatori și angajați se exprimă direct prin contractul de muncă INDIVIDUAL. Codul muncii distruge acest echilibru și îl deplasează într-o direcție dorită de socialiștii (de regulă spre angajați care sunt mai mulți și pot da mai multe voturi), uitându-se răul pe termen lung pe care îl facem tuturor (mai ales angajaților) prin anihilarea sau cauterizarea oricărei inițiative private. Dacă punem mai presus interesul angajaților din sectorul public, interesul politic pe termen scurt (câștigarea alegerilor cu orice preț) distrugem complet bruma de sector privat care mai există, tăiem orice șansă antreprenorilor tineri gata să își înceapă o afacere și care, pe lângă faptul că sunt sufocați fiscal (pentru fiecare angajat trebuie să mai plătească unul), se confruntă și cu contracte de muncă setate în baza unui cod care îi încarcă de obligații costisitoare.
E dramatic că o țară ca România, care a cunoscut pe pielea ei falimentul socialismului, nu dă semne că vrea să se întoarcă mai mult cu fața spre piața liberă și spre capitalism. Ar trebui să luptăm să scoatem din piață genul acesta de intervenționism inutil, creator de corupție, sindicalism și birocrație, care generează ”nemuncă” și apără cu consecinţe grave drepturile unor care nu le merită. Dacă nu înţelegem odată că în capitalism contează cu precădere antreprenorul autentic (cel care angajează, riscă, are creativitate, caută oportunităţi de afaceri) şi punem preţ pe antreprenori setaţi pe proiecte cu statul, pe stat care administrează proiecte sau pe angajaţii care lucrează pentru stat vom sfârşi în acelaşi mod în care a sfârşit orice comunitate organizată pe principii socialiste. Câte falimente ale gândirii socialiste mai avem nevoie să mai experimentăm în această ţară pentru a pricepe că soluţia bunăstării este în altă parte? Până unde mai merge gargara şi minciuna socialisto-sindicală aducătoare de voturi şi putere? E păcat că se pierd generaţii întregi de potenţiali antreprenori care, fie se complac şi se resemnează, fie emigrează şi produc prosperitate pentru ei şi pentru alţii, în altă parte unde Codul Muncii e demult abolit (sau niciodată votat).
sursa: cristianpaun.finantare.ro