Alegerile au acoperit în bună măsură scandalul plagiatului dovedit al Laurei Kovesi, dar, în sferele culturale, el continuă să facă valuri. Dovada articolul unui eminent intelectual român din noul val care face pulbere lucrarea mediocră și de furat a șefei DNA, scriind că aceasta e demnă de rîs, de milă și de dezgust, totodată.
Analiza îi aparține filosofului și cercetătorului Paul Gabriel Sandu, unul din asistenţii marelui specialist internațional în opera lui Martin Heidegger, l-am numit pe Günter Figal, de la Catedra de Fenomenologie a Universității „Albert-Ludwig” din Freiburg. El însuși doctorand în Heidegger, cu studii la Aachen, Tübingen, Freiburg şi Fribourg (Elveţia), traducător din Heidegger, Schelling, Habermas şi Edith Stein, Sandu a scris despre teza de doctorat a Laurei Kovesi în criticatac.ro.
Kovesi a plagiat cu tot cu greșelile de ortografie
”În urma acestei analize foarte succinte, se impune următoarea concluzie: cu excepţia celor 94 de pagini cuprinse între paginile 110 şi 204 (unde există, totuşi, o serie întreagă de pasaje suspecte de plagiat), plagiatul este răspândit uniform în întreaga lucrare de la primele până la ultimele pagini. Departe de a fi o excepţie sau o „întâmplare nefericită”, o scăpare, el apare ca una dintre constantele tezei. Dr. Laura Codruţa Kovesi a plagiat sistematic, din tot felul de surse, uneori 4-5 rânduri, alteori pagini întregi, cu tot cu note de subsol şi cu tot cu greşelile de ortografie conţinute în textul iniţial (vezi p. 22, „white coilar crime”, Sutherland). Pasajele (posibil) originale, cele suspecte de plagiat şi cele dovedite drept plagiat cert se împletesc natural şi alcătuiesc fibra tezei doctorale a dnei Kovesi. Ceea ce mi se pare însă cel mai incriminant, fiind subliniat chiar şi de autorii raportului, este faptul că, în unele cazuri de plagiat, avem de-a face cu minime reformulări, care încearcă să deghizeze plagiatul” remarcă universitarul român.
Cum a încercat șefa DNA să mascheze furturile
”Aşa se întâmplă, de exemplu, când, într-un pasaj de 30 de rânduri preluat din Hedesiu, în textul original apare sintagma „ultimul deceniu şi jumătate”, iar în teză ni se vorbeşte „din anii ’90”; iar acest pasaj este departe de a fi singurul de-acest fel. În urma analizei sale, comisia interzice publicarea tezei de doctorat a dnei dr. Kovesi şi recomandă ataşarea acestui raport fiecărui exemplar din teză. Şi, cu toate acestea, recomandă menţinerea titlului de doctor al dnei Kovesi, „retragerea acestuia apărându-ne ca fiind o sancţiune excesivă şi neadaptată”. Excesivă de ce şi neadaptată la ce, când s-au constatat nenumărate abateri de la „onestitatea ştiinţifică” prin însuşirea fără drept a ideilor unor terţi? Un argument (singurul) oferit în sprijinul acestei decizii este că „acele paragrafe care au fost preluate, în mod cert, fără citarea sursei, au o valoare ştiinţifică redusă” şi deci nu afectează nucleul lucrării, partea sa „originală”. (Merită remarcat că acest criteriu nu apare nicăieri în definiţia de lucru a plagiatului, oferită de cei trei doctori ai comisiei.)” mai scrie Sandu.
O lucrare scrisă cu dorința de a parveni
”Lucrarea dnei dr. Kovesi nu conţine doar câteva sute de rânduri plagiate şi alte câteva sute suspecte de plagiat (şi o mulţime de pasaje care reproduc texte de lege, texte de procedură penală, etc.), ci nu este altceva decât o înşiruire de platitudini, o încropeală făcută pe genunchi, fără nicio contribuţie originală şi fără nicio valoare academică. Ea nu a fost scrisă cu intenţia de-a aduce o contribuţie originală, ci cu intenţia de a parveni. Din cauza asta plagiatul și este „de slabă calitate”. Dna dr. Kovesi a plagiat pentru a scrie niște banalităţi, a produs maculatură, l-a înmulţit pe zero cu el însuşi timp de câteva sute de pagini. Prezentată la orice universitate decentă, teza dnei Kovesi ar fi stârnit probabil râsul şi dezgustul. Probabil mila. Şi un pic de dispreţ. Dar la Universitatea de Vest din Timişoara teza a fost nu doar acceptată, ci decorată cu un „magna cum laude” care ar fi trebuit să pecetluiască pentru totdeauna mediocritatea şi impostoratul” mai scrie cercetătorul.
”Intelectualii români au validat impostoratul”
”Dar nu acesta este cel mai grav lucru. Căci mai grav decât atât este faptul că acest impostorat – odată descoperit şi pus în lumina reflectoarelor, devenind o temă dezbătută în spaţiul public – a fost girat din nou, ce-i drept cu o „urecheală” inofensivă, prin raportul CNATDCU şi prin tăcerea asurzitoare a zecilor de intelectuali sau reprezentanţi ai societăţii civile, altfel foarte vocali, care vesteau sfârşitul lumii dacă lui Ponta nu i se retrage titlul de doctor. Dna dr. Kovesi – pe care numai şi lectura raportului CNATDCU ar trebui să o facă să-şi dea demisia de onoare – face însă parte din aceeaşi breaslă a impostorilor ca şi Ponta sau Oprea. Ceea ce a fost condamnat şi înfierat în cazul lui Ponta, a fost lăsat acum să intre pe poarta din dos, a devenit brusc rezonabil.
Prin decizia CNATDCU, la care s-au făcut părtaşi, prin tăcere, toţi intelectualii scandalizaţi altădată de plagiate (fie şi numai de câteva rânduri, etc.), impostoratul a devenit, în anumite limite, acceptabil. E OK dacă eşti hoţ, numai să fii cu măsură. E OK dacă manipulezi, dacă o faci în anumite limite şi – mai ales – dacă eşti „de-ai noștri”. Intransigenţa morală a domnilor de la GDS s-a transformat, în acest caz, când au avut de-a face cu cineva „de-ai lor” într-un soi de justificare a dublului standard, într-un soi de minima imoralia – o deviere minimă de la standardele morale profesate „de obicei”, adică în cazul când nu avem de-a face cu „ai noştri”, deviere despre care se pretinde că ar putea fi recuperată dialectic într-un al doilea pas, prin introducerea unei noi distincţii, între cei care au copiat/furat puţin, cu simţ şi cei care au furat mai mult, „adevăraţii hoţi/plagiatori”” conchide, pe un ton amar, Paul Sandu.
Autor: B.I.
Sursa: In Politics