În teorie, e corect ca toată lumea să plătească un impozit pe venitul agricol. În practică, după felul în care a fost formulat, acesta îi va ruina doar pe fermierii mici, care deja nu își pot deduce TVA pentru cheltuielile făcute și care nu sunt în nici un fel de cea mai mare calamitate care sufocă agricultura: hoții. Pentru fermierii mari, taxarea are costuri doar pe termen scurt, însă pe termen lung îi ajută să-și extindă afacerile pe terenurile abandonate de cei dintâi. Însă există și o categorie care a fost tot timpul privilegiată și care continuă să fie: latifundiarii care au primit terenurile în arendă (derizorie) de la stat. Pentru ei, impozitul pur și simplu nu se aplică.
Cât de mare este nedreptatea? Atât de mare încât 670 de mii de agricultori sunt sacrificați pentru beneficiul unuia. Practic, mult mai rău decât în 1907!
Să luăm cel mai ilustrativ exemplu și să vedem de ce:
Insula Mare a Brăilei are parte de condiții cu totul speciale:
1. Terenul aluvionar este excelent pentru agricultură.
2. Apa pentru irigații este disponibilă din abundență, la distanță mică.
3. În perioadele de secetă sau de inundații, impactul în IMB este mult atenuat.
4. Suprafața enormă face arătura extrem de eficientă din punct de vedere al consumului de combustibil.
5. E disponibil transportul naval, care reduce costurile de aprovizionare și mărește prețurile încasate.
6. Furturile agricole sunt, practic, excluse.
În aceste condiții, o producție echivalentă valoric cu 10-15 tone de cereale la hectar este ceva absolut firesc. Cât plătește concesionarul pentru acest privilegiu? 400 kg de grâu la hectar și zero impozite, deci 5 milioane de euro. Doar subvenția este de 10 milioane de euro, deci practic, statul îi dă gratis cea mai bună fermă arabilă din România plus ceva “mărunțiș”. Iar toate aceste lucruri n-au fost gratis: La vremea ei, amenajarea IMB a costat România muncă și bani care pot fi echivalați la miliarde de euro.
Ce se întâmplă în timpul ăsta pe piața privată? Un arendaș plătește o tonă pe hectar pentru bucăți de teren de ordinul a câteva hectare, expuse hoților și intemperiilor, a căror productivitate medie se învârte între 4 și 5 tone. Din cele 3 – 4 tone rămase, arendașul trebuie să facă lucrările și să rămână cu profit.
Prin urmare, care este valoarea reală a arendei din Insula Mare a Brăilei? Calculul nu e prea greu de făcut. Din cele 10-15 tone produse se scad cele 3-4 tone necesare pentru acoperirea costurilor și a profitului. Rămân 7-11 tone pentru care arendașul nu are nici un merit și pentru care renta ar trebui să-i revină proprietarului – statul. Știm deja cât primește: mai nimic!
Astfel, pierderea statului este în scenariul minimal de 56000 ha X 7 tone x 200 de euro, deci 78 de milioane de euro. În scenariul maximal, pierderea este de 56000 ha x 11 tone x 250 euro, deci 154 de milioane de euro. Practic, într-un an mediu spre bun, statul ar încasa doar din Insula Mare a Brăilei tot atât cât speră acum să ia de la 670.000 de fermieri, cu japca.
Autor: Lucian Davidescu
sursa: riscograma.ro