Revenind la activitatea „noii„ televiziuni, vă reamintim că, potrivit cu toate indiciile, se vede că ea are întâietatea în războiul „nevăzut” pe care îl duce „Noul Iluminism” împotriva „vechii” gândiri:
Rămâne acum să se analizeze activitatea fasonatorilor şi a îndrumătorilor de gândire TV pe care ea îi alege, astfel încât să se constate contribuţia lor atât în „liniştirea„ şi „letargia” în care s-au afundat societăţile occidentale[1], cât şi în „distrugerea creativă”, pentru impunerea Noii Ere. Toţi cei care urmăresc „noua” televiziune cu spirit analitic şi critic constată că instructorii formatori contemporani – fie „militanţi”, fie folosiţi fără să conştientizeze scopul activităţii – pun în lucrare, prin ea, mai ales următoarele maşinaţiuni:
· Neutralizează puterea de a raţionaliza a telespectatorilor, „desconstruind” orice evidenţă şi redefinind-o pe o bază ”nouă”, “politically correct”, care, în esenţă, o întoarce spre slava „Noului Iluminism”. De pildă: «Într-o democraţie „corectă”, majoritatea este datoare să se supună minorităţii”.
· Paralizează raţiunea prin „naiva”, „obiectiva” şi „democratica” păstrare a echidistanţei între drept şi nedrept, pozitiv şi negativ, bun şi rău, victimă şi autor, moral şi imoral, neted şi deformat, legal şi ilegal, ştiinţă şi şarlatanie, Creştinism şi secte etc.
· Distrug orice suport duhovnicesc, moral, naţional, social, religios al omului occidental, prin pluralismul dogmatic[2], adică prin relativizarea absolutului şi absolutizarea relativului. De pildă: «Trebuie să acceptăm orice punct de vedere ca fiind la fel de valabil, de vreme ce nu există un singur adevăr, ci fiecare dintre noi este purtătorul propriului său adevăr.”
· Paralizează capacitatea de a critica a telespectatorilor, creând un haos spiritual, nesiguranţă şi confuzie cu mesaje care se ciocnesc şi se anulează reciproc, dar care sunt scoase în evidenţă ca fiind de aceeaşi validitate. Astfel, îl cheamă pe telespectator să accepte că „civilizaţia occidentală este catastrofală, autarhică, exploatatoare a Lumii a Treia etc.” ca fiind de aceeaşi validitate cu: „europenii, care sunt civilizaţi…”; îl cheamă să se ruşineze pentru că consideră homosexualitatea perversiune, în timp ce, totodată, îl cheamă să se ruşineze pentru că „toţi vechii eleni erau homosexuali”; îl cheamă să fie neînduplecat faţă de fumători, dar să arate „înţelegere” pentru droguri (mai ales pentru cele „uşoare”). Dacă crede în Unul şi Singurul Adevăr, îl numesc „fanatic” sau „fascist” şi îl cheamă să accepte un „nou” adevăr, adică: «Nu există numai Unul şi Singurul Adevăr», etc.
· Insuflă sentimentul de vinovăţie întregii societăţi pentru fapte sau greşeli ale unor persoane izolate sau ale unor organisme politice sau administrative. De pildă: «Ca societate se cuvine să ne asumăm responsabilitatea pentru că făptaşul şi-a masacrat victima». «Toţi suntem responsabili…», fie pentru morţile din pricina drogurilor, fie pentru desfrânare, fie pentru incendii, fie pentru inundaţii, colapsuri etc. Pun în aplicaţie teoria responsabilităţii colective, care – oare să fie coincidenţă? – se identifică cu dispariţia conştiinţei personale promovată de Teosofie şi cu „gruparea” tuturor conştiinţelor individuale într-o SINGURĂ conştiinţă colectivă: «Omul intră în conştiinţa Unităţii, a UNUIA», «…Personalitatea se stinge şi înşelarea se sfârşeşte. Aceasta este încununarea Marelui Proiect…»[3]
· Insuflă telespectatorilor „conştiinţa faptelor josnice”, dezlănţuind împotriva lor furtuni de învinovăţiri şi înjosiri, în ceea ce priveşte omul, şi mai ales omul occidental, cu arma principală, ecologia. De pildă: «Omul este o fiinţă distrugătoare», «omul este mai prejos decât animalele, care, având şi ele suflet, nu distrug mediul şi planeta»; sau «spre deosebire de noi cei „civilizaţi”, care exploatăm şi distrugem planeta, cutare rasă din Australia (Africa, India etc.) respectă natura şi trăieşte în armonie cu ea».
· Insuflă „conştiinţa faptelor josnice” întregii societăţi şi naţiuni, dezlănţuind împotriva ei furtuni de învinovăţiri şi înjosiri, zdrobind toate „vechile” principii, mai ales naţionale, spirituale, istorice şi religioase. De pildă: «Europenii, care sunt civilizaţi…», «grecul este necultivat, incult, şmecher, leneş, exploatator, parvenit, dur cu animalele etc.». «Eutanasia constituie cucerirea de vârf a Occidentului civilizat, însă grecul contemporan încă nu a ajuns la măsura să preţuiască această cucerire.»
· Anihilează rezistenţele şi uzurpă consimţământul publicului, aplicând metoda deteriorării progresive: Readuc pe tapet neobosit şi cu o „naivitate” investigatoare „idealurile” „Noului Iluminism”, cu toate că acestea au fost respinse în mod repetat, în discuţii anterioare – şi mai ales înaintea lor –, de către specialişti în baza datelor cercetate cu multă atenţie. Însă de fiecare dată aleg o compoziţie de fasonatori de gândire diferită – treptat mai „relaxantă”, mai ”conciliantă” şi mai „îngăduitoare” -, astfel încât, în cele din urmă, să ajungă la compoziţia “liniştitoare” corespunzătoare, adică la compoziţia care – fie conştient, fie din lipsă de fundament raţional – este pusă drept condiţie de aplicare a „idealurilor” lor, chipurile, severe – în esenţă însă, nejustificabile şi inaplicabile – pentru a ajunge să se pronunţe prin încuviinţare.
· Sterilizează inofensiv orice împotrivire rezonabilă, prezentând Creştinismul drept o cedare fără condiţii faţă de orice revendicare, provocare sau atac, punând înainte o concepţie despre dragoste pseudo-creştină, şantajistă, de tipul: «Hristos este dragoste, aşadar, cel care se împotriveşte prefacerilor sociale, economice, naţionale, morale, politice, religioase etc., care se impun, nu este creştin». Sau: «Hristos nu are nevoie de apărători, prin urmare, acceptaţi „civilizat” orice profanare a Lui».
· Conduc la paralizie duhovnicească (şi a voinţei) atunci când – după ce au câştigat deja încrederea publicului, apărând poziţii istorice, religioase, morale şi alte poziţii „vechi” – ei înşişi le schimbă, le denaturează, le calomniază sau le retractează. Sau, când – conducând activităţi care apără „vechile” idei – le trădează. Sau când adoptă drept „corect” şi „raţional” unul din „noile idealuri” ale „Noului Iluminism”.
· Descompun Credinţa creştină în conştiinţa publicului, de vreme ce cei mai mulţi dintre ei sunt pătrunşi – fie întru cunoştinţă, fie nu – de teorii, convingeri, tendinţe, concepţii materialiste, care slujesc „Noul Iluminism”. Alţii ridică măsura mântuirii atât de sus, încât creştinul de mijloc de astăzi să se descurajeze şi să recurgă la astrologi pentru rezolvarea problemelor lui.
· Paralizează voinţa telespectatorilor, scoţând în evidenţă sau adoptând (sau prin tăcerea lor) tot felul de catastrofisme, care bagă groaza în ei.
· Descompun gândirea „veche” şi concepţia „veche” despre om şi despre lume, atunci când – în juxtapunere cu „idealurile” „Noului Iluminism” – o „apără” cu argumente slabe şi şubrede, sau cheamă ca apărători ai ei persoane care „nu dau de bănuit”, sau cu insuficiente cunoştinţe, sau nesatisfăcătoare din punct de vedere al „comunicaţiei”, sau persoane care întru cunoştinţă o compromit, o denaturează sau o distrug.
· Îi fac pe telespectatori, duhovniceşte şi sufleteşte, nepatrioţi, apărători – însă într-un mod violent, vulgar, extremist sau chiar ridicol – ai „vechilor” valori şi idealuri, sau ai convingerilor lor politice sau religioase (adică calomniază, compromit, denaturează, ridiculizează şi fac respingătoare sau chiar periculoase „vechile” poziţii).
· Paralizează capacitatea critică a telespectatorului, prezentând valide părerile personale asupra unor subiecte ştiinţifice serioase ale unor inşi care nu au nici o legătură cu ele. De pildă: puncte de vedere ale unor jurnalişti, actori sau muzicieni care teologhisesc; a unor muzicieni, teologi sau preoţi care fac politică; a unor actori care cred în cei „doisprezece zei”; a unor ocultişti care modifică filozofia greacă antică sau atribuie civilizaţia greacă antică extratereştilor, etc.
· Neutralizează omul „vechi” şi fac să dispară experienţa şi cuceririle a mii de ani, intervenind „remedeitor” în fiecare sector al vieţii lui, făcându-l astfel pe om să-şi piardă – treptat şi fără să-şi dea seama – convingerile sale, precum şi capacitatea personală de gândire, de judecată, de punere în valoare, de ierarhizare şi de hotărâre.
· Distrug omul „vechi”, idealizând „noul” model, omul căzut, „fiinţa umană”, adică omul care ignoră faptul că i-a fost neutralizată voinţa, deoarece i-a fost înlocuită artificial cu patimi „fără limite” în viaţa lui morală, sexuală, familială, culturală, religioasă etc.
· Segmentează „vechea” reţea (pânză) socială, incitând – sub pretextul „informării” şi „problematicii” – diferite părţi. De pildă, între funcţionarii publici şi public, între pietoni şi şoferi, între cei numiţi (în posturi) şi cei nenumiţi, între fumători şi „fumători pasivi”, între homosexuali şi heterosexuali etc.
· Segmentează „vechea” reţea sufletesc-duhovnicească, incitând – de dragul „libertăţii gândirii” şi a „liberei circulaţii a ideilor” – certuri între ideologia de „dreapta” şi cea de „stânga”, între ocultism sau astrologie sau închinarea la cei 12 zei sau secte şi Creştinism, între noul şi vechiul calendar, între papism şi Ortodoxie etc.
· Construiesc omul „nou”, „îndrumând” publicul telespectator cu „noi” tendinţe din cele descoperite „ştiinţific”, „pentru binele lui”.
Îl îndrumă cum să se îmbrace, cum să se distreze, pe cine să admire, pe cine să imite, ce să cumpere, ce să mănânce, ce să cânte, ce să citească, ce să creadă şi ce să adore, cum să gândească, cum să facă gimnastică, cum să facă dragoste, cum să se comporte cu copiii săi, chiar şi cum să respire, cum să doarmă, cum „să-şi controleze visele”, dar şi cum să moară şi cum să dispună de corpul său.
· Povăţuiesc spre fatalism (dispariţia voinţei), iniţiindu-i pe telespectatori în ocultism (amestecând adeseori în el şi Creştinismul), în religiile orientale şi ale Noii Ere (karma, spiritism, călătorii în vieţile anterioare), în astrologie etc. Recomandă mai ales credinţa în reîncarnare, spre marea satisfacţie a teosoafei A. Bailey, care a scris: „Dogma reîncarnării va fi unul dintre principalii factori determinanţi ai Noii Religii Mondiale.”[4]
· Îi rup pe telespectatori de realitate, afundându-i într-o realitate imaginară, spre slava Teosofiei, care vrea ca omul să considere realitatea o iluzie. Trecând sub tăcere preobleme reale şi chestiuni de o importanţă hotărâtoare, se consumă în nesfârşite pseudonime, „problematici” ademenitoare şi nejustificabile despre subiecte de importanţă minoră. Sau asigură puţinelor persoane participare la jocurile TV, unde aceştia trăiesc „imaginar”, în timp ce pe ceilalţi îi angajează în urmărirea realităţii imaginare, apoi cu „problematicile” ce decurg din ea. „Crează” emisiuni „zaharoase”, unde se „discută” şi se analizează cu „seriozitate” lucruri superficiale lipsite de conţinut. Proiectează rafale de filme cinematografice în care, cu îndemânare, prezintă ca exclusive situaţii legitime, incredibile, de neimaginat şi ireale (existenţa simultană în universuri paralele, schimb de personalităţi, călătorii în timp, existenţa extratereştrilor etc.).
· Instaurează Noua Eră în conştiinţa publicului telespectator, referindu-se continuu la ea, însă, fără dea explicaţii, să facă investigaţii sau referinţe la „câştigătorii” care trag sforile ei, în scopul de a-i ţine – coincidenţă? – în neştiinţă. Mai exact, prezintă fiecare schimbare dureroasă, ca şi cum ar fi vorba despre un fenomen natural inevitabil. De pildă: „În noua societate globalizată este firesc să…”, sau: „Suntem deja în Noua Eră, aşadar, trebuie neapărat să acceptăm că…”.
· Instaurează subcultura Noii Ere: Cheamă la emisiuni „serioase” persoane cu „puteri”, „terapeuţi”, „văzători”, astrologi etc., dar nu vorbesc – cum fac vinovaţii care se făţărnicesc că le este ruşine – despre furtuna generalizată a consumului de droguri, a erotismului pervers, a vrăjitoriei şi satanolatriei ş. a.
· Legalizează, indirect, astrologia în conştiinţa publicului telespectator şi prezicerile diferiţilor astrologi (potrivit cărora „odată cu anul 2000, intrăm în Era Vărsătorului, o Nouă Eră, care va aduce uriaşe schimbări în toate sectoarele vieţii noastre”), atunci când trec sub tăcere adevăratele motive care fac inevitabile schimbările pe care le aduce Noua Eră.
· Legalizează, indirect, toate ereziile, sectele şi noile religii care au „profeţit” venirea unei Noi Ere, unei Lumi Noi etc., acceptând şi ei înşişi Noua Eră ca un fenomen natura ireversibil. (Mai ales legalizează Teosofia şi ramurile ei, care – pe lângă faptul că promovează astrologia ezoterică – a vestit – simptomatic? – şi venirea „noii ordini” ai Noii Ere, a Erei Vărsătorului.
Este oare o simplă coincidenţă faptul că toate aceste maşinaţiuni pe care le folosesc instructorii contemporani conduc la neutralizarea voinţei telespectatorilor, transformându-i într-o turmă de „fiinţe umane” fără voinţă? Oricât s-ar părea de neconceput pentru cei mai mulţi, ştergerea totală şi ireversibilă a voinţei omului – în urma unor procese specifice şi sistematice asupra gândirii lui – nu constituie o fantezie. Ea a apărut pentru prima dată, ca ideee, pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi, treptat, a fost inclusă printre scopurile şi metodologiile diferitelor grupări, religii, ideologii, secte etc.
Prima aluzie s-a făcut, aşa cum s-a arătat, la Dostoievski (1821-1881) în lucrarea sa „Demonii”. El a „profeţit” „dispariţia voinţei libere la nouă zecimi dintre oameni”, ca mijloc de realizare a planului satanic al unei mici grupări care să poată stăpâni lumea. Gruparea aceasta avea ca obiectiv descreştinarea oamenilor şi „preschimbarea lor într-o turmă cu noi moduri de educaţie”. Cu lozinca ei, „fiecare aparţine tuturor şi toţi fiecăruia” (adică, prin dizolvarea oricărei personalităţi individuale şi terciuirea ei), gruparea trebuia să impună nivelarea ca „egalitate”: «…Mai presus de toate va fi egalitatea. Mai întâi, se va retrograda nivelul ştiinţei şi al talentelor. La nivelul înalt al ştiinţei ajung minţi superioare, însă de minţi superioare nu este nevoie». Astfel, «toţi vor fi sclavi şi egali în sclavie». Potrivit cu acest plan: «… Numai o zecime din totalitatea oamenilor vor avea drepturile omului liber şi stăpânirea lor asupra celorlalte nouă zecimi va fi nelimitată. Cei din urmă îşi vor pierde personalitatea lor, vor deveni turmă… se vor întoarce la simplitatea primordială a protopărinţilor noştri din rai, să zicem, unde vor trebui să muncească.”[5]
Cam în aceeaşi perioadă, în mintea Elenei Blavatsky (1831-1891) se năştea Teosofia, „adevărul pe care se odihnesc toate cultele”. Acoperită cu o combinaţie de spiritism,ocultism, astrologie, vrăjitorie şi pronunţate elemente budiste (karma, reîncarnare etc.), teosofia a câştigat repede credincioşi, adepţi şi admiratori, mai ales în cercurile înalte politice, sociale şi economice. S-a propovăduit instaurarea unei „Noi Ere” în întreaga planetă, a cărei „guvernare ezoterică” şi-o va asuma – nevăzut – „Ierarhia Ocultă”. Cu ajutorul, „dascălilor”, „funcţionarilor intermediari ai lumii” şi a „cugetătorilor lumii”, ierarhia îşi va asuma conducerea adepţilor ei la ascultare oarbă şi pe fiecare om – prin „ştergerea sau scoaterea sinei personale” – la „starea nemanifestată a UNUIA”, la „odihnă”, adică, la „inexistenţă”.[6]
Teosofia vedea „noua ordine” a ei astfel: Puţinii învingători ai războiului ei „nevăzut” vor stăpâni – nevăzut – peste „masele de oameni”, care, fără personalitate şi fără voinţă, vor fi conduse la „inexistenţă”. Ei nu vor mai fi „oameni”, nici cel puţin „oameni”, ci vor fi numai nişte „fiinţe umane”, fără voinţă, fără conştiinţă, victime ale instinctelor şi subconştientului lor. Vor fi, adică, fiinţe antropomorfe care, însă – aşa cum a „profeţit” Dostoievski – vor putea „lucra”. Şi cel mai important: Vor crede că această schimbare a lor – adică, înfrângerea lor – constituie marea lor victorie. Aceasta va constitui, de fapt, înrobirea lor totală şi ireversibilă.
Dar şi Antonio Gramsci (1891-1937) şi-a pus în obiectiv voinţa omului occidental. Contemporan cu A. Bailey (1880-1949), Gramsci a avut şi el drept viziune Noua Eră, pentru a cărei instaurare propunea – şi el – un război „nevăzut” împotriva populaţiilor creştine. Scopul său, „îndocrinarea marxistă a omului lăuntric”, pentru a stăpâni fără obstacole Viziunea Marxistă: ”Paradisul Muncitorului”. Potrivit cu Gramsci, singurul obstacol pentru înfăptuirea acestui Paradis, singurul obstacol real pentru construirea de către oameni a societăţii fără clase şi pentru „stăpânirea proletariatului” era nădejdea creştină comună şi referirea creştină comună la o oarecare Putere Dumnezeiască mai presus de lume, Care „depăşeşte posibilităţile limitate a persoanelor în parte şi a grupărilor – mari şi mici”. Prin urmare, după el, câtă vreme se menţine credinţa în această Putere – Care deşi stăpâneşte peste această lume, nu aparţine acestei lumi -, „ideea unei violente revoluţii universale a proletariatului era condamnată, anticipat, la eşec.”[7] Gramsci credea că stăpânirea marxistă nu va trebui să aibă ca obiectiv cucerirea simţită şi violentă a societăţilor prin război „convenţional”, ci va trebui „să se întoarcă către spiritul lor pentru a putea cuceri mulţimile”. Va trebui să folosească diverşi factori care, prin maşinaţiuni speciale şi sistematice, vor înfăptui, în timp, „o revoluţie liniştită şi anonimă”; o revoluţie fără sânge „în numele drepturilor omului şi a demnităţii umane, în numele autonomiei omului şi a eliberării lui de restricţiile exterioare. Şi, mai presus decît toate, fără restricţiile şi pretenţiile Creştinismului.” Aşadar, societăţile creştine vor trebui să suporte în totalitatea lor schimbări radicale în modul lor de gândire. Mai concret, va trebui să fie conduse la a părăsi nădejdea pe care o dă omului transcendenţa creştină şi să fie constrânse să creadă că „nu există nimic în afară de Materia aceasta a Universului” şi că „tot ceea ce este valoros în viaţa şi în lumea aceasta coexistă în viaţa însăşi, în lumea aceasta şi în sfera pământească”. „Paradisul Muncitorului” pe Pământ se va înfăptui numai dacă, în societăţile occidentale, toate spiritele se vor preface în „spirite proletare”[8] ( mai ales că, „Mai presus de toate va fi egalitatea… şi minţi superioare nu trebuie”, aşa cum a scris Dostoievski). Iar aceste „spirite proletare” nici nu se vor împortrivi şi vor „şi lucra pe deasupra”.
Unii analişti serioşi de astăzi concluzionează că, atât Teosofia, cât şi Umaniştii (a căror ramură sunt şi noii închinători la idoli), precum şi grupările Noii Ere, cu tendinţele lor luciferice, sunt folosiţi ca să netezească cele care constituie obstacolele lăuntrice care există în omul occidental, pentru înfăptuirea viziunii marxiste. În esenţă, însă, toate teoriile de mai sus au un punct comun cu „Noul Iluminism”: Conduc spre o „nouă” înrobire, care va fi totată şi ireversibilă, exact tocmai pentru că face să dispară voinţa şi formează învingători, care socotesc drept victorie deplina şi entuziasmanta lor conlucrare cu adevăratul învingător ce îi manipulează în chip nevăzut.
Aşadar, cum este posibil să se considere întâmplător faptul că îndrumătorii gândirii joacă rolul principal – ca noi instructori – în, dorita de către Nou Eră, „desconstrucţie” a „vechilor” rânduieli duhovniceşti, şi cum se poate considera întâmplător faptul că, „… din moloz construiesc un monument de o plăcută cedare”[9]? Întâplătoare sau nu, acţiunea lor „desconstructivă” este cu neputinţă să nu amintească de Ulrich Müller, care – abordând subiectul în aspectul lui mai larg – a scris că: „În general se poate crea impresia că presa, ca o agenţie de relaţii publice, este mişcată de conspiratori distrugători.”[10]
Prin urmare, va trebui să ne întrebăm – şi poate să-i întrebăm şi pe Instructorii Noii Ere – nu cumva condiţia pentru mult trâmbiţatul «Sfârşit al Istoriei» este Sfârşitul Omului?
[1]Noua ordine mondială în informatică. Ură împotriva gândirii, Denis Duclos, sociolog şi director de cercetare la National Centre for Scientific Research, ziarul «Kiriakatiki Elefterotypia», (Le Monde Diplomatique), 21. 02. 1999, p. 38 ş. u. Şi: «Essai de psychologie contemporaine, Ι. Un nouvel age de la personnalite», Le Debat, Marcel Gkose, iunie 1998.
[2] Pr. Antonie Alevizopulos, Νeosatanism. Reviziuire şi înfruntare ortodoxă. Editura Dialogos, Αtena 1996, pp. 49, 63.
[3]Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, ediţia Sf.Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 102.
[4] Texe Marrs, Book of New Age Cults and Religions, în greacă la editura «Stereoma», Εgnatia 108, p. 243.
[5] T.M. Dostoievski, Demonii, cap. 7. Partenerii, p.319.
[6] Pr. Antonie Alevizopoulos, Ocultism, Guruism, „Noua Eră”, ediţia Sf.Mitropolii a Nikopolei, Preveza 1990, p. 98.
[7]Martin Malachi, The Keys of This Blood, cap. 13ο, Antonio Gramsci, The Spirit haunts in East and West, ed. Touchstone, 1990, p. 247.
[8] Ibidem, p. 251.
[9]Pr. Antonie Alevizopulos, Νeosatanism. Reviziuire şi înfruntare ortodoxă. Editura Dialogos, Αtena 1996, p. 147.
[10] Ulrich Müller, Das Leben und Wirken des “Satanisten” T.: eine Dokumentation. Almanach Verlag, Regensburg. 1989, pp. 93-94.
sursa: email, autor necunoscut si deosebit de destept.