La şase ani de la aderarea la UE şi la exact două decenii de la semnarea Acordului de Asociere la Comunităţile Europene, România rămâne blocată în acelaşi proiect al câştigării unui loc la masa celor mari.
Întâmplător sau nu, înţepenirea este contemporană cu mandatul unui şef de stat care şi-a arogat, atoateştiutor, reprezentarea externă a ţării. Tot ce a obţinut au fost o jumătate de vot în Consiliul European (căci un vot integral ar fi presupus inexistenţa unui MCV) şi o reprezentantare europeană mediată puternic de Statele Unite. În rest, România se mişcă în aceleaşi ape tulburi ale unei cooperări regionale incapabile să creeze alianţe cu greutate la Bruxelles, îşi revendică aceleaşi drepturi de a face parte dintr-o Europă Centrală prosperă, caută acelaşi consens de la Snagov (dar nu mai vede cu cine sau de ce să-l mai realizeze), se luptă cu acelaşi spectru închipuit sau nu al iredentismului maghiar, se întrece cu aceeaşi Bulgarie pentru a nu rămâne ultima ţară din Europa în statistici şi priveşte cu aceeaşi spaimă către Rusia.
Să fi fost această evoluţie post-aderare a României determinată de date cu totul noi şi impredictibile sau vorbim despre lucruri cunoscute şi despre o lipsă a viziunii şi a memoriei instituţionale?
În urma cu exact 21 de ani, în martie 1992, ministrul de Externe al României îi solicita vicepreşedintelui Adunării Parlamentare a Uniunii Europei Occidentale să nu mai aplice o politică de diferenţiere pentru statele foste socialiste şi primea următorul răspuns: “Nu suntem exclusivi. Dar am avut o abordare selectivă – ţări care pot deveni membre ale Comunităţii Economice Europene. Cele trei ţări de la Visegrad vor asta. România nu este în acest grup de trei. Noi am considerat că cele trei ţări sunt mai avansate în domeniile democratic şi economic”. (Adrian Năstase, “România după Malta. 875 de zile la Externe”, vol. 8, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2011)
Răspunsul lui Adrian Năstase: “Dacă se face comparaţie cu Polonia şi Ungaria, sunt mai avansate – e adevărat –, dar au primit de 10 ori mai mulţi bani ca noi. Problema este dimensiunea de securitate – este un element politic. Dacă se dă un semnal bun pentru unii, acest fapt poate da un semnal negativ prin introducerea unui «zid al Berlinului» la frontiera româno-ungară. Este ceva contraproductiv. Românii au sentimentul că Occidentul îi trădează. Nu există niciun fel de sprijin, nici economic şi nici politic. Marele pariu în România nu sunt oamenii din guvern. Important este de a convinge românii de a continua pe această cale, foarte grea – cu şomaj, cu scăderea nivelului de viaţă – pentru a nu se reveni la trădarea de către Occident”.
Acum, după două decenii “zidul Berlinului” de atunci a dispărut. România face parte din NATO şi UE. Românii sunt cetăţeni europeni. Însă “zidul Schengen”, ce ar fi trebuit depăşit din 2011, nu le dă acelaşi drept la liberă circulaţie ca vecinilor vestici. Calea şomajului şi a scăderii nivelului de viaţă continuă. Însă acum Bucureştiul, uitând că “trădarea Occidentului” nu este decât o sămânţă care aşteaptă patul germinativ propice, nu cere mesaje pozitive la Bruxelles, ci gesturi punitive, iar miza par a fi nu românii, ci politicienii şi magistraţii.
Cât priveşte Grupul de la Visegrad, care nu a întors deloc capul către România în anii ’90, în urmă cu doar două săptămâni, la Varşovia, avea loc o întâlnire între reprezentanţii Grupului de la Weimar (Germania, Franţa şi Polonia) şi amintitul grup central-european, pentru a se pune bazele unei unităţi militare commune, sub comanda UE. Tot Polonia face parte şi din Grupul Viitorul Europei, alături de statele fondatoare ale Comunităţii Europene, şi tot Polonia este cea care, alături de Suedia, a iniţiat Parteneriatul Estic ce îngroapă acum şansele Republicii Moldova de a se apropia de UE. Unde este România în această ecuaţie? Este legată de un parteneriat strategic de Polonia, însă motorul acestor evoluţii este Germania, un stat căruia preşedintele a preferat să i se îndatoreze din ambiţii personale şi nicidecum să-l intereseze în România.
Există însă state care au cultivat o altă relaţie cu Germania şi nu numai. Croaţia va adera la UE pe 1 iulie 2013. Nota de plată a fost considerabilă: de la privatizările masive şi până la condamnarea pentru crime de război a generalului Ante Gotovina. Cel care este considerat erou naţional în Croaţia a fost, după câteva luni, achitat, însă fostul premier Ivo Sanader este, până la urmă, sacrificat pe altarul luptei anticorupţie. A fost condamnat la zece ani de închisoare, la finalul anului trecut.
Amânările succesive ale aderării României la Schengen şi anunţata instituire unui “MCV cu faţă umană”, mecanism de monitorizare pentru toate statele UE, fac probabilă o aderare la spaţiul liberei circulaţii odată cu Croaţia, dacă nu chiar mai târziu.
Ca o notă de culoare, în urmă cu exact 21 de ani, ambasadorul rus la Bucurşsti avea următoarea remarcă vis-a-vis de independenţa obţinută de Croaţia ţi Slovenia: “Există şi factorul Vatican care împreună cu Germania au influenţat evenimentele”. Iar el era completat de Adrian Năstase, care spunea că „Hans van den Broek (pe atunci ministru de Externe al Olandei) a spus că niciodată nu a primit atâtea scrisori de la Vatican ca în timpul crizei iugoslave”.
Atunci, la începutul anilor ’90, România avea de ales între expectativă şi o recunoaştere grabnică a independenţei Croaţiei şi a Sloveniei. Acum, România împlineşte mai bine de cinci ani de la proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo. Preşedintele Basescu a ales calea nerecunoaşterii.
Expectativa se apropie însă de sfârşit: Serbia şi Kosovo au încheiat şapte runde de discuţii bilaterale de Bruxelles şi premierii de la Belgrad şi Pristina au călătorit cu acelaşi avion pentru a informa ONU despre progresele negocierilor. Miza este asocierea Serbiei la UE şi se aşteaptă o normalizare a relaţiilor peste nu mai mult de o lună.
Fie că a fost vorba despre o relaţie privilegiată cu vecinii sârbi sau despre menţinerea unui canal de comunicare UE-Serbia prin Bucureşti, se pune întrebarea ce a câştigat România de pe urma nerecunoaşterii Kosovo şi a trupelor pe care le-a trimis acolo? Investiţii în Serbia sau Kosovo? Nu există aşa ceva. O relaţie privilegiată cu Serbia? Nu va exista, aşa cum, după sprijinul simbolic din 1968, Cehoslovacia (şi mai apoi Cehia şi Slovacia) nu a avut o relaţie apropiată cu România, ci mai degraba cu Ungaria, fostul invadator.
La 20 de ani de la începerea epopeii europene, România se vede pe ultimul cerc concentric al unei Uniuni, izolat de nucleul dur şi de “creştinătatea occidentală”, o Uniune ce nu prea mai aduce cu ceea ce reprezenta atunci, care a transformat modelul social european dintr-un scop al integrării economice într-un mijloc dispensabil de realizare a acesteia, care impune sacrificii concrete pentru atingerea unei prosperităţi ipotetice. Pericolul rămâne acelaşi ca şi acum 20 de ani, aşa cum l-a exprimat Moses Rosen – pe când intermedia întâlniri ale diplomaţilor români la Washington: “Cu foamete nu se face democraţie”.
autor: Răzvan Ciubotarusursa: cotidianul.ro