Site icon gandeste.org

În Belgrad cu Ghiță (scrisoarea a 2-a): Despre dictatori cu 2 treimi și pluralism în vid

După ce am dat de Sebi, evident, banii n-au mai fost o problemă și, trecând peste trauma leului neconvertibil, am putut să mă concentrez pe deplin pe misiunea mea de jurnalism de investigație, și asta am și făcut, atât cât m-a ținut ficatul.



Seratele mele belgradiene cu Ghiță erau un spectacol de commedia dell’arte în toată regula: în timp ce Ghiță, clovn trist, transplanta de pe malul Senei snobismul folclorizat al românului exilat și suspina de dorul teraselor din Dorobanți cu T-bones caramelizate și pițipoance proaspăt ieșite de pe grătarul UV, Modeste, clovnul vesel, se ghiftuia cu lăcomie proletară la plescavițe prăjite în caimac și înghițea halbele de Jelen ca apa din fântâna oazei după trecerea multor Sahare de Ursus contrafăcut.

Așa stăteam, alaltăieri, la o terasă din parcul Tașmaidan, cu o oaste de halbe moarte în față, și ne uitam la sârbi în exercițiul activității lor teroriste de fiecare duminică: a crește în Europa copii europeni și creștini, vorbitori de limba în care și străbunicii lor își exprimau deja dubiile față de conceptul de open society (formulat atunci ușor altfel, și mai degrabă în germană). Lângă noi era teatrul de copii bombardat de NATO în 1999, și monumentul comemorativ, plătit de părinții micilor victime, pe care scrie și în engleză, ca să se înțeleagă și la CEU: „Eram doar copii”.

Și am simțit că era musai să ies din laconism:

Ghiță, prin aburul multor halbe și prin ochelari de soare asumați în plin crepuscul ca o alternativă preferabilă la patos-ul expresionist uzat al cearcănelor încărcate, se uita la mine cu un interes neliniștitor. Problema cu genul lui de condottieri post-ceaușiști, crescuți dincolo de binele protocronist și de răul neoliberal, este că, orice monstruozitate pomenești în prezența lor, riști să-i fi inspirat următoarea lor „strategie inovatoare” în „gestionarea tranziției”. Refulându-mi îngrijorarea, am continuat:

În timp ce peroram, se lăsase răcoarea, și ne-am transferat cenaclul într-o crâșmă de pe Takovska ulița. Ghiță, aparent bine dispus, aruncând cu dinari ca de pe helicopterul lui Ben Bernanke, încerca să mă înece într-un lac de Pelinkovac. Sârbii, între timp, își culcaseră copiii și își reluaseră îndeletnicirea favorită a adultului balcanic: denigrarea elitelor politice. Se încheiase serata electorală la televizor, și, deși rezultatele încă nu erau oficiale, era clar că iese Vucici din prima. În jurul nostru, toți erau, bineînțeles, profund nemulțumiți cu Vucici. Naționaliștii ne explicau cu câtă mârșăvie l-a trădat pe fostul mentor Șeșeli, după ce l-au cumpărat englezii cu banul lor pătat de sânge. Pentru liberali, era omul lui Putin, undercover. Și toți cădeau de acord că are porniri dictatoriale, că-și alege el opoziția pe care o tolerează, și că e cel mai corupt mamifer din istoria zoologiei. Deci exact genul de cor antic pe care eram mai obișnuit să-l aud cântând fino-ugric, un pic mai sus pe Dunăre, prin crâșme din Pest, despre celebrul dictator Orbán.

În rest, ungurii, între două orgii de denigrare cu palincă și jumări, îi mai dădeau dictatorului Orbán o majoritate de două treimi, ca și micul lor vecin sârb dictatorului Vucici, sau marele lor vecin rus dictatorului Putin. Și anume, din considerente absolut josnice: apărarea intereselor majorității, interes național, stabilitate politică. În regiune, parcă doar România este chemată să perpetueze tradiții mărețe de pluralism steril și de ideologizare sinucigașă. Nu cred că fan-clubul lui Cioloș, sau al lui Ponta, sau chiar al lui M. Goțiu ar avea vreun echivalent în Serbia, în Ungaria sau în Rusia, unde oamenii tind să-și considere liderii ca niște răi necesari într-o lume bine împădurită, cu destul de mulți lupi specializați în violarea sadică de scufițe roșii în drum spre căsuța Bunicii Eurasia.

Doar în România mai există idealismul acesta splendid, căutarea aceasta a binelui necondiționat și etern, în care orice adolescent cu acces la net se poate antrena discret cu mâna lui după ce părinții s-au culcat. Doar România mai știe să reziste sirenelor autoritarismului, sirenelor prezervării colective, uneori chiar și sirenei pompierilor, fiindcă România e de fapt Remainia: țara celor care au rămas – rămas pe loc, după cea mai mare emigrare pașnică din istoria regiunii; rămas în UE, după Brexit, după iminentul Frexit, după Totuxit („pereat mundus, vivat Merkel!”); rămas mental, mai ales, în anii 90, când generația Dallas, după ce-și rezolvase Oedipul la mitralieră într-o seară de Crăciun, disponibilizată corespunzător de la fabrică, trăia pe datorie, simultan cu primele joint-uri și ultimele erecții, visul integrării în absolut.

Deși câștigase detașat la bere, Ghiță dovedi mai puțină bărbăție la Pelinkovac, și adormi pe masă în îmbrățișarea ei amăruie de văduvă bosniacă cu hanger băgat în sutien. Neștiind adresa lui din cartierul de vile de lângă ambasada SUA, l-am cărat până la Hotel Moskva, aflat la doi pași de crâșmă, unde i-am luat o suită imperială. La recepție, am vrut să scriu adresa sediului SIE pentru facturare, dar recepționista Dragana mi-a dat de înțeles, cu o enervare politicos camuflată, că o aveau deja în baza de date: „Sve ok!” concluzionă ea cu o palidă încercare de entuziasm comercial. M-a și ajutat să-l culc pe Sebi în suită, pe burtă, să nu-și vomite în plămâni. Semi-conștient, cu un fir de salivă la colțul gurii, o tot agăța, moale, de încheietură, bâlbâind obsesiv: „Cucuveaaaaaa, bă, cucuveaua meaaaa…cucuuuu…”

Autor: Modeste Schwartz

Exit mobile version