Fiindcă situația din Ucraina este explozivă, iar o seamă de actanți politici au accese de isterie și necugetare, care vin în trena unui excepționalism autosuficient, este important să observăm ce gândesc toate părțile implicate, ca să încercăm să orbecăim mai atenți până o să vedem realitatea din spatele propagandei.
Publicul român este familiarizat sau a putut să fie, în măsura în care este interesat, de pozițiile de ultimă oră ale Americii și NATO în relațiile cu Rusia. Acum, vă prezint, în traducere, opinia unui filosof și geopolitician rus de anvergură internațională, apropiat la Kremlinului, Aleksandr Dughin, un text publicat în 25 decembrie, pe Geopolitica.ru.
Alexandru Petria
”Atlanticistul Biden împotriva euroasianistului Putin
Există o explicație geopolitică foarte rațională pentru escaladarea tensiunii relațiilor dintre Rusia și Statele Unite după preluarea mandatului de președinte al lui Joe Biden și deteriorarea situației din jurul Ucrainei, precum și creșterea tensiunilor la frontierele externe ale Rusiei (acțiunile provocatoare ale navelor NATO în regiunea Mării Negre, manevrele agresive ale forțele aeriene americane de-a lungul granițelor aeriene ruse etc.). Rădăcina trebuie căutată în situația care a apărut la sfârșitul anilor 1980, când structurile lagărului sovietic s-au prăbușit. Cu socialismul ca sistem politic și economic, s-a prăbușit și o construcție geopolitică solidă și de anvergură, care nu a fost creată de comuniști, a fost o continuare istorică firească a geopoliticii Imperiului Rus. Nu era vorba doar de URSS, care era un succesor direct al Imperiului și cuprindea zone și popoare care se formaseră în jurul nucleului rus cu mult înainte de stabilirea puterii sovietice. Bolșevicii – sub Lenin și Troțki – au pierdut inițial o mare parte din această zonă și apoi sub Stalin au recăpătat-o doar cu mare dificultate (și chiar mai multe zone). Nici influența Rusiei în Europa de Est nu s-a datorat exclusiv celui de-al Doilea Război Mondial, care în multe privințe a continuat geopolitica Rusiei țariste. Deci, prăbușirea Pactului de Est și prăbușirea URSS nu au fost doar un eveniment ideologic.
În Rusia anilor 1990, sub stăpânirea lui Elțin și atotputernicia liberalilor pro-occidentali, a continuat procesul geopolitic de dezintegrare, care și-a pus ochii pe zonele din Caucazul de Nord (prima campanie din Cecenia) și, pe termen lung , alte părți ale Federației Ruse. În această perioadă, NATO s-a extins rapid spre est, incluzând aproape în totalitate Europa de Est (fostele state din Pactul de la Varșovia) și cele trei republici baltice ale URSS – Lituania, Letonia și Estonia. Toate acordurile cu Moscova au fost încălcate. Washington-ul i-a promis lui Gorbaciov că o Germanie unificată va atinge și neutralitatea după retragerea trupelor sovietice din RDG, iar extinderea NATO nu a fost luată în considerare. În 2005, Zbigniew Brzezinski a spus deschis și cinic, când l-am întrebat direct cum s-a întâmplat că, în ciuda acestor promisiuni către Gorbaciov, NATO s-a extins: „L-am înșelat”. Gorbaciov a fost indus în eroare de Occident cu privire la cele trei republici baltice.
Noului șef de stat al Rusiei, Boris Elțin, i s-a promis din nou că niciuna dintre fostele republici sovietice rămase nu va adera la NATO. Occidentul a început imediat, în maniera obișnuită, să întemeieze diverse blocuri în spațiul post-sovietic – mai întâi GUAM, apoi Parteneriatul Estic – cu un singur scop: pregătirea acestor țări pentru integrarea în Alianța Nord-Atlantică. „Am înșelat, am înșelat și vom continua să trișăm”, a anunțat NATO, aproape deschis și fără rușine.
În Rusia însăși, al cincilea și al șaselea pilon din cadrul statului au atenuat lovitura și au ajutat Occidentul să reușească în toate modurile posibile. Putin a descris recent eliminarea spionilor americani direcți din structura guvernamentală a țării, dar este clar că acesta este doar vârful aisbergului – nu există nicio îndoială că cea mai mare parte a rețelei atlantice deține încă poziții influente în elita rusă a țării.
Astfel, în anii 1990, Occidentul a făcut toate eforturile pentru a transforma Rusia din subiectul geopolitic care era în vremurile URSS și ale Imperiului Rus (adică aproape întotdeauna – cu excepția timpului furtunilor mongole) într-un obiect. A fost „marele război continental”, încercuirea inimii, strânsoarea „anacondei” din jurul Rusiei.
De îndată ce a ajuns la putere, Putin a început să salveze ceea ce putea fi salvat. El a ales calea suveranității. În cazul Rusiei – având în vedere teritoriul, istoria, identitatea și tradiția ei – suveranitatea înseamnă a fi un pol independent de Occident (pentru că ceilalți poli fie rămân cu mult în urma Occidentului la putere, fie, spre deosebire de Occident, nu pretind să-și extindă în mod agresiv un model de civilizație). În schimb, concentrarea lui Putin pe suveranitate și întoarcerea Rusiei la istorie a implicat o creștere a confruntării. Acest lucru, desigur, a avut un impact asupra demonizării tot mai mari a lui Putin și a Rusiei în Occident. După cum a spus Darya Platonova la Channel One, „Linia roșie pentru Occident este existența unei Rusii suverane”.
Occidentul și Rusia sunt ca două vase comunicante: dacă ceva curge într-una, iese din cealaltă și invers. Un joc cu sumă zero. Legile geopoliticii sunt stricte și noi eram convinși de asta sub Gorbaciov și Elțin – ei doreau să fie prieteni ai Occidentului și să exercite împreună puterea în lume. Occidentul a văzut acest lucru ca pe un semn de slăbiciune și capitulare. Noi câștigăm, tu pierzi, semnează aici. Această formulă a neoconservatorului Richard Perle („noi câștigăm, tu pierzi, semnează aici”) a stat la baza relațiilor cu Rusia post-sovietică.
Putin a spus „stop”. La început încet și liniștit. Atunci nu a fost auzit. Apoi, în discursul de la München, mai tare. Și din nou au existat doar reacții indignate la cuvintele sale, care au fost percepute ca o „glumă nepotrivită”.
În 2008 situația a devenit mai gravă ca niciodată, după reunificarea cu Crimeea, retragerea Donbass-ului din sfera de influență a Kievului și succesul trupelor rusești în Siria. Rusia a devenit din nou pol suveran, s-a comportat ca atare și a vorbit Occidentului ca atare. Trump, care era mai preocupat de politica internă a SUA, nu a acordat prea multă atenție acestui lucru, deoarece a adoptat o poziție realistă în privința relațiilor internaționale. Și asta înseamnă că suveranitatea și o judecată pur rațională a intereselor naționale – ca și în afaceri – trebuie luate în serios, în afara oricărui mesianism liberal. În plus, Trump se pare că nu știa despre existența geopoliticii.
Cu toate acestea, sosirea lui Biden a înrăutățit situația extrem de mult. În spatele lui Biden se află cei mai radicali șoimi din SUA, neoconservatorii (care îl urăsc pe Trump pentru realismul său) și elitele globaliste care răspândesc fanatic o ideologie ultra-liberală. Imperialismul atlantic se bazează pe mesianismul LGBT. Un amestec exploziv de patologie geo-ideologică și ideologie de gen. Rusia independentă și suverană (polară) a lui Putin este o amenințare directă pentru ambele. Nu este o amenințare pentru America, ci pentru atlantism, globalism și liberalism de gen. Dar China de astăzi este, de asemenea, din ce în ce mai suverană.
În această situație, Putin își comunică „liniile roșii” Occidentului. Și nu este ceva care a fost luat cu ușurință. Se bazează pe o analiză concretă a realizărilor specifice Rusiei. Până acum nu este vorba despre menținerea Europei de Est în afara Eurasiei. Status quo-ul statelor baltice este recunoscut. Dar spațiul post-sovietic este un domeniu de care Rusia este exclusiv responsabilă. Acest lucru afectează în principal Ucraina, dar și Georgia și Moldova. Alte țări nu își exprimă în mod deschis dorința de a fi agresive față de Moscova și de a se alătura Occidentului și NATO.
Fiecare coasă găsește o piatră de ascuțit la un moment dat. Biden Atlanticistul împotriva lui Putin Eurasianistul. Aici se ciocnesc două poziții care se exclud complet reciproc – alb și negru. „Marea tablă de șah”, cum a spus Brzezinski. Într-o astfel de situație, prietenia nu poate câștiga. Asta înseamnă unul din două lucruri: fie un război este inevitabil, fie una dintre părți nu poate suporta tensiunea și renunță la poziția sa fără luptă. Sunt multe în joc: este în joc soarta întregii ordini mondiale.
Ucraina este doar un personaj minor în marele joc. Dar aceasta este o piatră de poticnire astăzi. Pentru Rusia este o regiune importantă din punct de vedere geopolitic. Pentru Occident este doar o verigă în încercuirea Rusiei și Eurasiei prin „strategia anacondei” atlantică. Aderarea Ucrainei la NATO sau aprobarea bazelor militare americane pe teritoriul Rusiei este o lovitură fatală pentru suveranitatea Rusiei și anulează aproape toate realizările lui Putin. A insista pe „linii roșii” înseamnă a te pregăti pentru război.
Într-o astfel de situație, compromisul este imposibil. Unii pierd, alții câștigă. Cu sau fără război.
Este clar că coloana a șasea (nimeni nu ascultă coloana a cincea, care se află astăzi la putere) în cazul unei confruntări directe cu Occidentul în Ucraina, sau pur și simplu când conflictul va intra în faza aprinsă, va pierde totul. Schimbarea în politica rusă este inevitabilă – și este evident că figurile patriotice vor trece în prim-plan. Acesta este motivul pentru care astăzi nu doar liberalii de sistem (înregistrați aproape oficial ca agenți străini), ci și mulți alții din elita rusă care nu pot fi suspectați oficial de occidentalism îl pot convinge pe Putin să demisioneze. Toate argumentele posibile joacă un rol: soarta Nord Stream 2, dezlegarea SWIFT, izolarea etc. Aceleași argumente au fost folosite și în 2008, după Maidan și în Siria. Putin este probabil conștient de acest lucru și va vedea imediat puterea din spatele acestor elite de la Bruxelles și Washington. Așa că ar fi bine să nu încerce.
Singura modalitate de a câștiga un război – de preferință fără luptă – este să te pregătești pe deplin și să nu renunți la posturi importante.
Spațiul post-sovietic trebuie să fie sub controlul strategic exclusiv al Rusiei. Astăzi nu doar ne dorim, ci și putem. În plus, nu putem acționa altfel. Dar statutul statelor baltice (care sunt deja membre NATO) și planurile noastre pentru Europa de Est pot fi discutate. Acest lucru depășește „liniile roșii” – și aici este posibil un compromis.
Acest lucru este demonstrat de scurta noastră prezentare geopolitică: Putin a schimbat sensul geopolitic al Rusiei însăși, transformând-o dintr-un obiect (care era Rusia în anii 1990) într-un subiect. Cu toate acestea, subiectul se comportă foarte diferit de obiect. El insistă pe cont propriu, dezvăluie și subliniază înșelăciunile, provoacă o reacție, își definește aria de responsabilitate, oferă rezistență și solicită, dă ultimatumuri. Și cel mai important, subiectul are suficientă forță, întindere și voință pentru a pune toate acestea în practică.
Criza actuală a relațiilor cu Occidentul este un semn inconfundabil al succesului enorm al geopoliticii lui Vladimir Putin, care conduce Rusia cu o mână de fier spre reînnoire și înapoi în istorie. Și de-a lungul istoriei am reușit mereu să ne apărăm „liniile roșii”. Și de multe ori am mers mult dincolo. În calitate de câștigători, trupele noastre au vizitat multe capitale europene, inclusiv Paris și Berlin. Bruxelles, Londra și… cine știe – poate chiar la Washington într-o zi. În scopuri pur pașnice.
Aleksandr Dughin”