De ce au avut economiştii atât de puţine lucruri semnificative de zis despre criza din 2008? Unde şi când a luat-o „ştiinţa” pe arătură? Se poate face ceva pentru a restaura respectul faţă de economie ca domeniu util de cercetare? Dacă economia este conceptualizată în mod adecvat, ca o ordine dinamică complexă şi în dezvoltare, care este rolul economistului care pretinde un statut ştiinţific? De ce au fost, în special economiştii de tip policy-maker, aparent atât de dispuşi să accepte ca intangibil cadrul monetar actual?
Acest scurt eseu încearcă să răspundă la aceste întrebări.
1.Introducere
David Hume este eroul intelectual al lui Hartmut Kliemt. În întreaga istorie a filosofiei nimeni nu l-a egalat pe Hume în abilitatea şi dorinţa de a rămâne micul băiat ce atrăgea atenţia asupra goliciunii regelui.
Economiştii şi-au revendicat rareori rolul de regi şi, din multe puncte de vedere, îşi recunosc limitările. Cu toate acestea, economiştii trebuie să fie conştienţi de imensa risipă de energie intelectuală ce s-a făcut, de vreme ce cei mai pricepuţi şi mai sclipitori dintre ei au alergat după puzzle-uri intelectuale izvorâte dintr-o înţelegere abstractă viciată. Nu e de mirare că o atât de mare parte din ce au spus şi spun şi acum economiştii se dovedeşte a fi irelevant şi în esenţă inutil.
Economiştii sunt ruşinaţi de inabilitatea lor de a oferi explicaţii „ştiinţifice” pentru criza din 2008-2009 sau de a face sugestii de reformă. Cât despre puţinii care au îndrăznit să intre în discuţiile politice, argumentele par să difere cu puţin de reţeta oferită cu trei sferturi de secol în urma de Keynes şi de adepţii acestuia. E ca şi când, pentru economişti, întreaga epoca post-keynesistă ar trebui socotită drept o succesiune de generaţii pierdute, din care nu a răsărit nimic de valoare.
2. Măsurători fără control
Separarea de inspiraţie keynesistă a macroeconomiei de microeconomie ce a avut loc la jumătatea secolului părea să reprezinte un veritabil progres ştiinţific. Atenţia multor economişti a fost deplasată înspre măsurarea variabilelor agregate ce păreau potrivite pentru descrierea macroeconomiei. Marimea produsului intern brut, numărul şomerilor, nivelul preţurilor — aceste variabile, alături de altele, pareau ele în sine demne de a fi măsurate, şi în special evoluţia lor de-a lungul timpului. Întregul set de principii de modelare macroeconomică ce a ajuns să predomine în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial părea să ofere noi perspective privind aportul economiştilor la bunăstarea generală.
Din nefericire, economiştii, în marea lor majoritate, nu au reuşit să inţeleagă că variabilele agregate ce pot fi măsurate cu o acurateţe acceptabilă ex post s-ar putea să nu fie controlabile în mod direct, sau poate nici măcar indirect. Această concepţie greşită se datorează înţelegerii a ceea ce este „economia”. „Problema economică” nu este (în ciuda celor spuse de Lionel Robbins) o problemă de inginerie ce poate fi definită pur şi simplu ca modul de alocare a resurselor limitate între diferitele alternative. Economia, într-un sens definiţional larg, este probabil cel mai bine descrisă ca o ordine ce constă într-o serie de schimburi interconectate, simple sau complexe, ce dau naştere la nişte rezultate ce pot fi măsurate şi cărora li se poate da o semnificaţie, dar care nu pot fi alese, şi prin urmare controlate, de deciziile unui grup restrâns.
Această falsă conceptualizare este exemplificată în eşuarea, atât în teorie cât şi în practică, a marelui experiment socialist din secolul al XX-lea. Ceea ce lipseşte în continuare, totuşi, este recunoaşterea generală a economiştilor că modul lor de gândire, atunci când e supus probei realităţii, dovedeşte că nu s-a eliberat de înclinaţia spre proiectare. Evenimentele observate aproape că nu au avut nicio rezonanţă în analizele aşa-zişilor oameni de ştiinţă din mediul academic. Nu este, prin urmare, de mirare că obiectivele strategice şi modul lor de implementare sunt practic aceleaşi cu cele propuse de keynesiştii de la jumătatea secolului.
Economiştii nu înţeleg cu adevărat ce fac, întrucât par să fie forţaţi să încerce să controleze variabile care nu sunt controlabile în mod direct. Rata ocupării forţei de muncă (sau a şomajului), de exemplu, nu poate fi modificată prin mandat guvernamental. În cel mai bun caz, se pot face schimbari minore şi periferice în timp ce agregatul rezultant, generat de funcţionarea marii şi complexei economii, se încăpăţânează să rămână neschimbat sau, chiar mai rău, conduce la planuri de reformă prost concepute.
3. Calea lipsă a investigaţiei
Dacă economia este conceptualizată în mod adecvat, ca o ordine dinamică complexă şi în dezvoltare, care este rolul economistului care pretinde un statut ştiinţific? Un pas elementar este recunoaşterea existenţei constrângerilor, a unor seturi de reguli, sau, în sens larg, a constituţiei. O eroare de înţelegere grosolană, în special în cazul noneconomiştilor, conduce adesea la afirmaţia că „piaţa” (sau „capitalismul”) fie funcţionează de la sine, fie nu poate funcţiona în lipsa constrângerilor, afirmaţie ce se poate demonstra că nu e validă, prin recurs fie la logica analitică, fie la realitatea empirică.
Întregul efort al lui Adam Smith poate fi interpretat ca o pledoarie pentru reformarea „legilor şi a instituţiilor” astfel încât să permită intereselor personale să genereze rezultate benefice pentru toţi participanţii, în special pentru membrii clasei muncitoare.
Poziţia mea a fost de mult timp clară. Mi-am intitulat discursul Nobel din 1986 „Constituţia politicii economice”. Economiştii ar fi trebuit şi ar trebui în continuare să fie atenţi la structura constituţională în cadrul căreia indivizii efectuează multitudinea de tranzacţii ce alcătuiesc ordinea pieţei, fie că acestea sunt făcute îm calitate de consumatori-cumpărători, vânzători-investitori, angajatori-angajaţi sau indivizi-firme.
Cum funcţioneză pieţele? Formulată astfel, întrebarea e nepotrivită şi nu se poate răspunde la ea. Trebuie înlocuită cu întrebarea „Cum funcţionează pieţele în contextul unui anumit set de constrângeri constituţionale şi instituţionale?”. Expertiza ştiinţifică a economiştilor poate fi folosită pentru a analiza efectele anticipate ale diferitelor seturi de constrângeri. Chestiunea relevantă nu este aceea de a ne întreba cum se poate obţine o anumită situaţie finală sau un anumit rezultat prin posibilele acţiuni colective sau politice. Întrebarea devine, în schimb, în ce masură putem să prezicem că va funcţiona un set sau altul de constrângeri astfel încât să permită generarea unei ordini care întruneşte anumite criterii de dezirabilitate? Diferenţa dintre cele două abordări metodologice ar putea părea minoră, însă s-ar putea evita mult efort nechibzuit dacă economiştii ar recunoaşte limitele propriei lor discipline.
4.Lumi ideale
Într-o prelegere recentă, m-am catalogat drept un „pragmatic natural” bazat pe faptul că am subliniat în repetate rânduri că orice schimbare trebuie să pornească de aici şi acum— de la status quo-ul ce descrie realitatea curentă. Dar există un fel de relaţie de tip feedback între această poziţie şi cea din afirmaţia „dar nu poţi să ajungi acolo de aici”. Conştientizarea acestei dileme m-a făcut să îmi schimb într-o oarecare măsură poziţia. Acum pare mai clar că orice schimbare ce porneşte de aici şi acum, pentru a fi câtuşi de puţin semnificativă şi potenţial productivă, trebuie să fie însoţită de o viziune finală despre cum ar putea sta lucrurile, oricât de vagă şi de înceţoşată ar fi această imagine. Trebuie să ne angajăm gândirea şi analiza în căutarea lumilor care ar putea fi, lumi ideale dacă vreţi, rămânând totuşi în limitele a ceea ce este posibil.
Procedura este, atunci, aceea de a merge dincolo de limitele evidente ale ceea ce ar putea fi, construind idealizări care rămân posibil de atins, dar care nu au fost încă examinate şi analizate în întregime. De ce au fost, în special economiştii de tip policy-maker, aparent atât de dispuşi să accepte ca intangibil cadrul monetar actual? De ce nu s-a acordat mai multă atenţie unor structuri alternative, unor alte reguli şi instituţii?
Economia constituţională monetară a fost aproape în întregime neglijată pentru mai mult de o jumătate de secol, în timp ce atenţia specialiştilor a fost îndreptată , pe de o parte, spre contrucţiile idealizate ale unor modele îndepărtate de realitate şi, pe de altă parte, spre alternative definite strict în cadrul regulilor. Economia constituţională monetară trebuie, în ultimă instanţă, să aibă o menire teleologică. Scopul este de a evalua seturi diferite de reguli şi de a le plasa într-o ordine de dezirabilitate. Dar, dupa cum am mai zis, situaţiile finale care pot rezulta în condiţiile oricărui set de reguli sunt extrase, cum s-ar spune, dintr-o distribuţie aşa cum a fost ea determinată de întregul complex de schimburi interconectate generat de alegerile diferiţilor alegători. Ar fi o nebunie să interpretăm întregul exerciţiu ca pe căutarea unor rezultate unice, sau chiar şi a unora bine definite. O asemenea conceptualizare ar fi similară stabilirii regulilor unui joc oarecare urmând ca, o dată hotărâte, acestea să ducă automat la anumite rezultate, fără ca alegerile celor implicaţi în jocul în sine să aibă vreun efect.
5. Revoluţie constituţională?
După cum am specificat, calea strict pragmatică ce implică eforturi de a modifica parametrii politici pentru a genera rezultate diferite de cele observate acum, aşa cum sunt ele produse de setul de reguli existent (sau inexistent), ar putea să nu reuşească să obţină efectele aşteptate. S-ar putea să fie nevoie de o revoluţie constituţională mai dramatică.
Dar cum s-ar putea mai întai formula şi apoi aplica un set de reguli cu totul diferite? Dupa cum am subliniat mai sus, s-ar putea să fie necesar ceva ce depăşeşte o adaptare pragmatică inter-instituţională (ex: regulamente cu caracter politic noi, diferite). Introducerea idealizării imaginate anterior în realitate s-ar putea dovedi relativ riscantă.
Ce funcţie ar trebui să îndeplinească întreaga structură financiar-monetară într-o economie de piaţă ce funcţionează ideal? E relativ uşor de răspuns la această întrebare. Structura financiar-monetară ar trebui să fie neutră în modul în care realizează alocările. Ar trebui să se limiteze la facilitarea schimburilor (la reducerea costului tranzacţiilor). Totuşi, aşa cum au demonstrat evenimentele recente, structura nu a fost nici pe departe neutră, nici măcar într-un sens foarte larg. Se pare că a fost distrusă valoare reală, ca şi când bunurile noi, adăugate iniţial în reţeaua economică, ar fi fost retrase, cauzând reducerea mărimii efective a pieţei.
Rezultatele colapsului financiar din 2008 nu au fost în fapt unele de ordin distribuţional. Aparent a fost distrusă valoarea reală, dar acest lucru nu trebuie perceput ca obţinerea unor câştiguri de către anumite grupuri pe seama celorlalte. Nu e ca şi când numai unul dintre cei implicaţi într-o tranzacţie ar descoperi, după efectuarea schimbului, că bunul primit nu are nicio valoare. În contextul din 2008, toată lumea s-a simţit cumva înşelată prin diminuarea a ceea ce păreau valori reale.
În limbajul economiei teoretice a bunăstării, a avut loc o deplasare într-o situaţie Pareto-inferioară, în urma căreia toate persoanele din reţea au ajuns într-o situaţie mai puţin favorabilă din cauza propriului lor calcul de utilitate. Funcţiile de utilitate par să se fi prăbuşit. Ce s-a întâmplat? E ca şi când toti cei ce făceau parte din această întreagă reţea mergeau călare pe un măgar, aşezaţi confortabil pe o pernuţă umflată cu aer, până când o ruptură neaşteptată a făcut perna să se prăbuşească.
Ceea ce pare demn de luat în seamă e că niciun grup nu a avut de beneficiat de pe urma dezumflării „aerului cald” din sectorul financiar-bancar. Pierderea de utilitate pare să fi fost una generală, în întreaga economie de piaţă. Evenimentele au fost de o aşa natură încât e foarte puţin probabil să fi fost produse de un grup identificabil al cărui scop era să îi exploateze pe ceilalţi.
O evaluare critică duce la concluzia că structura întregii economii monetare are probleme, ceea ce indică mai degrabă spre o adevărată revoluţie constituţională decat spre o schimbare a participanţilor sau spre schimbări treptate ale aparatului legislativ.
6. Înspre neutralitate monetară
Trebuie să avem grijă să evităm eforturile de a localiza prematur originile crizei în anumite pieţe sau în anumite intrumente financiar-monetare. În Statele Unite, un factor declanşator a fost probabil piaţa creditelor ipotecare de categorie inferioară (subprime),din care s-a dezvoltat ansamblul complex ce caracteriza lumea finanţelor la începutul secolului. Totuşi, trebuie să înţelegem că, şi dacă această piaţă nu ar fi existat, nişte alte elemente s-ar fi dovedit vulnerabile şi ar fi putut declanşa prăbuşirea. Metafora „castelului de cărţi de joc” e cu siguranţă foarte potrivită.
E nevoie de o regândire radicală- o regândire ce nu a mai avut loc din perioada Marii Depresiuni.
Alegerile individuale de a deplasa active exprimate în valori nominale către conturi cu diferite grade de risc nu trebuie să fie lăsate să genereze efecte de multiplicator în întreaga economie. Ar trebui să fie instaurat şi impus un echivalent modern al rezervei bancare de 100%. Eforturile Glass-Stegall de a separa băncile de depozit de cele de investiţii ar trebui probabil să fie actualizate şi puse în aplicare. Pare să fie nevoie de un fel aplicaţie-extensie a legilor antitrust în domeniul conglomeratelor bancare. Economiştii, în special, trebuie să se elibereze de prejudecăţile impuse de instituţii şi, în schimb, să îşi imagineze contexte în care libertăţile de a alege dintre diferitele alternativele sunt folosite în tandem cu instrumentele disponibile graţie minunilor tehnologiei electronice moderne , având grijă să existe în acelaşi timp o situaţie apropiată de neutalitatea ideală a banilor.
7. Constituţionalizarea banilor
Într-o altă lucrare am făcut un apel la „constituţionalizarea” banilor. Evenimentele din 2008 au demonstrat ca pieţele nu pot funcţiona într-o situaţie de anarhie monetară. În plus, istoria ne arată că politicizarea nu e o alternativă eficientă. Ne rămâne numai varianta de compromis de a stabili şi impune un set de reguli constituţionale care, pe de o parte, vor limita extinderea anarhiei şi, pe de altă parte, vor izola sectorul monetar de eforturile politice de manipulare.
Poate cea mai fericită perspectivă implică, înainte de toate, recunoşterea că obiectivul e în sfera posibilului. Nu există nicio barieră fizică sau psihologică ce să impiedice în mod obligatoriu reuşita dorinţei generale. Valoarea unităţii monetare, dolarul american în contextul începutului de secol XXI, poate şi trebuie să fie tratată ca „un absolut relativ absolut”. Împreună cu celelalte schimbări instituţionale necesare, dintre care câteva au fost amintite mai sus, această valoare poate funcţiona ca o ancoră pentru tranzacţiile la orice nivel.
8. Provocarea pentru economişti
Economiştii, deşi poate tocmai ei se află, prin investigaţiile lor, în cea mai strânsă relaţie cu instituţiile monetare, au eşuat aproape complet în înţelegerea principială a elementelor constituţionale care trebuie să existe în orice regim viabil. Mai exact, aceşti economişti sunt surse improbabile de inspiraţie pentru schimbările majore de atitudine necesare. Nu e nevoie de vreo competenţă „dincolo de ştiinţă”. Ca şi în alte situaţii ce ţin de modernitate, întoarcerea la ideile clasice şi la implicaţiile lor s-ar putea dovedi transformatoare. E timpul ca economiştii nespecializaţi în problematica monetară să se întoarcă la lecţiile din manuale.
E de asemenea demn de laudă ca persoane nespecializate sau ca specialişti din alte discipline să se alăture economiştilor pentru fructificarea oportunităţilor unice care tocmai s-au ivit. Hartmut Kliemt, filosof, colaborează cu Şcoala de Finanţe şi Management din Frankfurt. O asemenea afiliere nu poate să ducă decât la rezultate productive într-o perioadă în care noi toţi, atât cei din mediul academic cât şi cei din afara acestuia, ne confruntăm cu provocarea critică a acestui secol.
James McGill Buchanan (n. 3 octombrie 1919), economist american, a câştigat Premiului Nobel pentru Economie în 1986 pentru contribuţiile sale privind dezvoltarea bazelor contractuale şi contituţionale ale teoriei deciziilor politice şi economice.
Articolul de mai sus a apărut în noiembrie 2009 în jurnalul academic Rationality, Markets and Morals .
sursa: ecol.ro